Zile birmaneze – Yangon

Preambul

De dragul continuitatii, sa reiau de unde ramasesem, asadar cu viza si Lufthansa si MAE. Am platit 240 eur (amandoi) pentru schimbarea datei biletelor, deci am plecat pe 21 ianuarie. Pana atunci, am gasit acest site myanmarvisa.com care, contra sumei de 99 de dolari/persoana ne trimitea niste documente de pre-aprobare a vizei. Adica exact ce cereau cei de la Lufthansa. Am stat ca pe ghimpi in saptamana aceea, ne-au trimis documentele foarte aproape de ziua plecarii.

La Otopeni a durat ceva pana cei de la check-in au verificat tot. Ne-au lasat sa plecam. Am calatorit, la dus, pe ruta Bucuresti – Frankfurt – Bangkok – Yangon. In Frankfurt am avut o escala de 6 ore. Am ajuns in Bangkok la 14.00 si am stat p-acolo vreo 3 ore jumate, eram destul de nedormiti. Pana la Yangon a mai fost un zbor de 45 de minute.

Yangon

Ajunsi in aeroportul din Yangon, conform instructiunilor celor care ne-au trimis hartiile, trebuia sa ne uitam dupa un reprezentant al agentiei. Am vazut un nenica cu o hartie pe care era numele meu. Prin semne, apoi prin scris, mi-a zis sa ma duc la biroul pentru visa on arrival. Am dat de o coada cu oameni care-si completau formularele de viza. Am vazut cum au dat formularele si au platit 40$. Nu stiu daca aveau si alte hartii, gen invitatie, dar cred ca asa am fi putut si noi sa facem. Hartiile noastre erau deja completate, asadar am dat pasapoartele si pe ele ni s-a lipit o viza. Apoi la alt birou unde ne-au facut poze. Nenica de la agentie ne-a dus cu masina pana la hotel: 10$. Pe drum ne-a aratat cateva chestii de vazut prin oras, ne-a explicat cum e cursul valutar, ne-a dat harti ale orasului. Cat am putut sa vad din mers, nu era nimic impresionant. Cateva blocuri, cladiri nu foarte inalte, un amalgam de stiluri noi sau carpeli facute la repezeala. Aglomeratie pe sosea, desi atunci nu era una din orele de varf din Yangon.

Birmanezii au masini ca englezii, cu volan pe dreapta, dar conduc ca noi, ceea ce pentru mine era cumva derutant, insa am decis sa nu-mi bat capul cum conduc oamenii in Yangon, avand in vedere ca eu nici macar carnet nu am. Insa parea ca taxi-ul era un mijloc de transport destul de comun pentru turisti, mai erau si “motorbikes” insa destul de putine, la fel si bicicletele cu atas.

Ne-am cazat la Daddy’s Home. Facusem rezervare pe Booking, era cel mai ieftin din lista: 35$/noapte, cu mic dejun. Sunt convinsa ca existau locuri mai ieftine de stat, insa am decis sa nu facem prea multi purici in Yangon, asa ca am platit doua nopti si asta a fost. Ne-am schimbat si am iesit afara. Era cald si deja intuneric. Iluminatul public aproape inexistent. In bulevardul principal, vanzatori ambulanti de mancare cu zecile. Toate prajite in foarte mult ulei, nici nu stiam ce sunt unele. Deosebeam puiul si carnatii (au si ei “porcarii”, doar ca arata un pic altfel). In prima instanta, mi-a fost cam scarba sa mananc de la ei. Era prea mult jeg, prea improvizat, prea negre toate, un miros inecacios de la carbunii cu care faceau focul.

Mancatoriile sunt de fapt niste tarabe mai mici in jurul carora sunt asezate niste scaunele de plastic. Sau niste masute si scaunele de plastic, toate ca pentru copii, puse pe trotuar. Oamenii pur si simplu se servesc din ce e de mancare, asa ca ar fi trebuit sa stim ce sa cerem, right? Am baut o bere undeva unde aveau scaune de oameni mari. Niste copii ne serveau, oamenii ne priveau ca pe niste animale ciudate de la zoo. Era forfota peste tot, pe trotuar abia puteai sa umbli, vanzatorii de fructe se intinsesera si pe strada, toti soferii claxonau ca apucatii. Imi parea ca toata lumea traieste in strada, chiar si cand e in casa.

Camera de la hotel nu avea geam, putea a naftalina ca dracu’, iar baia era pe hol. Asta nu era asa de grav, aveau apa calda si era curat, desi basic. Ne-am trezit devreme si am luat-o, conform Lonely Planet, spre una din Tea House-uri. In capul meu ceainarie insemna altceva. Am ajuns intr-un loc mai soios (cam cum sunt toate, de fapt, dar a durat ceva sa ma obisnuiesc) cu scaunele si masute. Am cerut cate o supa. Pentru mine a fost prea mult, avea niste condimente in ea pe care nu le-am putut inghiti la ora aia a diminetii. Asa ca ne-am intors la micul dejun de la hotel: paine cu margarina, gem, banane, oua (ochi sau omleta), cafea instant 3 in 1 si suc din prafuri. Cam asa a fost micul dejun pe la toate hotelurile pe unde am stat.

In Yangon am vazut doua temple – 2500 si 2600 de ani – (Sule Paya, Shwedagon Pagoda – cea mai importanta de la ei si cica cea mai veche din lume), gradina zoologica, o gara mica si intunecoasa si o piata de unde mi-am luat niste slapi impletiti din fibra de lotus.

In a doua zi, am mers la portul de pe rau si am luat un feribot spre Dala, o insula unde cica s-ar afla un sat vechi, cu casute din bambus si un turn istoric. Mi-a fost, insa, greu sa ma mai gandesc la vizitat ceva acolo dupa ce-am vazut o “haita” de motorbikers ce ne asteptau la sosire, ne hartuiau aproape, sau oricum asa ma simteam eu. Aveam un fel de harta, insa ne-au spus ca nu e foarte buna si ca ne vom rataci, ca ne duc ei cu bicicleta cu atas de colo pana colo.
Eu nu prea sunt incantata sa fiu transportata pe distante mici, imi place sa merg pe jos si chiar as fi facut-o daca nu ne-ar fi convins unul dintre ei, cel care stia mai bine engleza, dupa vreo jumatate de ora de conversatie la un ceai despre politica, turism si sanatate.

In Dala am vazut un templu mic si am aflat cum decurge o parte din ritual. Exista mai multe colturi cu altare mici si statuete intruchipand pe Buddha cu cate un animal in fata, cate unul pentru fiecare zi a saptamanii buddhiste (sunt 8 zile). In functie de ziua din saptamana in care te-ai nascut, mergi la coltul tau si aduci ofrande lui Buddha: apa, flori, aur, lumanari, umbrela (?? asta n-am vazut la nimeni..). De exemplu, daca numarul zilei in care te-ai nascut e 6, atunci torni 6 pahare cu apa pe statueta lui Buddha. Sau aduci 6 flori, 6 lumanari etc.

Satul de pescari era destul de intins, saracie lucie, case din lemn sau bambus cu acoperis din frunze de palmier impletite. Gunoi. Copii care m-au prins de mana si-mi ziceau “hello”. Cei cu bicicletele ne-au dat un pret pe juma de ora, insa am stat cam o ora si ceva, a fost cam 8,5 dolari. Cel care stia mai multa engleza, zicea ca a invatat si un pic franceza singur. Are 27 de ani, 3 copii si, zicea el, o nevasta extrem de frumoasa. “You should be stupid not to get married soon here”, zicea el despre baieti. Ce-i drept, majoritatea fetelor sunt extrem de frumoase, dar nu neaparat cele din oras, ci astea de la tara, imbracate cu longyi inflorat si camasi cu maneci lungi in carouri, pictate toate cu thanaka pe obraji.

La inceput nu stiam ce e cu “machiajul” asta pe care il vedeam la toate fetele, femeile si la copii. Apoi am aflat ca e un fel de pasta facuta din tulpina unui copac – thanaka tree – care se razuieste pe un fel de piatra, astfel incat devine publere. Amestecata cu apa, se aplica direct pe fata pentru protectie impotriva soarelui. Dar, pentru ca e deja o traditie si o moda, fetele aveau pe obraji diverse desene: frunze, cercuri sau simplu, o urma facuta cu latul degetului aratator pe ambii obraji.

In dupa-amiaza celei de-a doua zile am stat vreo cateva ore intr-un fel de gradina/parc unde parea ca e locul favorit al cuplurilor tinere. Ii studiam discret, erau amuzanti, pareau ca mai mult vorbesc decat sa se sarute, de exemplu. Toti aveau umbrele de soare si sufertase de inox din care, uneori, mancau. Ca la noi, pustanii ascultau muzica de pe telefon.

Surprinzator, in Yangon lumea era destul de in pas cu tehnologia. Aveau smartphones si tablete cam toti (Huawei, Samsung), iar singura retea de telefonie mobila, care noua nu ne era accesibila, cred ca oferea si net cu abonamentele, ca toti pareau sa stea pe Facebook.

Cat am stat in Myanmar, n-am avut telefon. Am vrut sa cumparam o cartela pentru straini (asa e treaba, guvernul emite lunar un anumit numar de cartele pentru straini), insa nu mai aveau decat din cele scumpe de 120$, asa ca am renuntat cu totul la ideea asta. Ne-am folosit destul de mult de wi-fi de la hotel, indeajuns cat sa comunicam alor nostri ca suntem ok. Asa ca, timp de o luna, am facut detox de Facebook :).

Episodul urmator: la mare