Toate astroloagele imi ziceau la inceputul anului ca in 2010 va trebui sa invat lectia comunicarii. Si ridicam a neincredere dintr-o spranceana spunandu-mi ca nu e deloc cazul meu. Pai eu sunt cea mai sociabila fiinta in viata (sic!), asta e menirea mea, sa comunic cu semenii, in orice situatie.
However… imi dau seama ca pe undeva aveau ele dreptate, ca prea s-au aliniat toate si-au zis acelasi lucru. Si-am vazut ca de fapt nu-s maestru in arta comunicarii (si aici nu ma refer la job, ma refer la diversele feluri de relatii cu alti oameni din jur), si nu numai ca nu-s maestru, ba chiar uneori incapatanarea de a ma crede centrul universului imi “cauzeaza” grav.
Mi s-a intamplat de cateva ori sa nu scot o vorbulita numai pentru ca asteptam ca ceilalti sa vina spre mine. De zici ca mi-ar fi cazut rangul sau ceva daca ma duceam eu, daca ziceam eu, daca interveneam la momentul oportun. In schimb ma incapatanam in orgoliul asta prostesc si tot eu sufeream la urma pentru ca ajungea sa ma macine (da’ de ce n-o fi zis nimic? Da’ de ce…).
Mi-am dat seama ca oamenii nu-s cititori de ganduri cum gresit am crezut pana acum. Nu. Trebuie sa le SPUI ce vrei de la ei. Cum le spui e alta poveste, insa ideea e ca trebuie sa exprimi, articulat, dorinta ca apoi sa afli daca o sa ti se indeplineasca sau nu. Eu asteptam ca o floare ca lumea sa inteleaga, telepatic probabil, ce doresc de la ea si sa se poarte corespunzator, considerand ca am trimis destule semnale in eter ca sa mi se inteleaga vrerea. Oh well, ghinion. Nobody actually understood. Sau daca au inteles, faptul ca nu am ZIS ceva clar i-a lasat fara dorinta de initiativa.
Interesant e ca atunci cand in final am inceput, timid, sa comunic cu adevarat, parca n-a mai fost atat de greu totul. Acuma… sa nu va inchipuiti ca dintr-o data am devenit vreo “specialista”. Dimpotriva. Incapatanarea castiga in continuare. Insa macar am aflat ca lectia asta, a comunicarii, inca e de buchisit. Dar las’ ca ma fac eu mare….