Se va consemna în istoria acestui blog că anul 2016 a fost anul în care n-am scris nimic. Am avut la un moment dat o dorință de a scrie, am avut chiar și idei pentru vreo trei articole, dar apoi nimic. Cred că mi-am pus de câteva ori problema dacă mai țin blogul, însă decizia a fost luată atunci când am decis să plătesc în continuare domeniul.
Nu mă pot gândi că nu mai am blog, chiar dacă nu scriu. E parte din viața mea, pur și simplu, ar fi ca și cum aș arde jurnalele din liceu sau ceva de genul. În plus, de vreo trei zile încoace dau târcoale acestui nou post, însă abia acum m-am mobilizat în final, și cu o motivație în plus.
Când am citit ”Jurnalul adolescentului miop”, printr-a 9a, cred, am fost extrem de entuziasmată și cred că asta a fost o parte din motivația (sau obstinația) pe care o aveam pentru a scrie un jurnal. Ar fi trebuit, probabil, să mă las de „afacerea” asta, având în vedere că părinții mei îmi găseau frecvent jurnalul, îl citeau și de aici o suită de scandaluri absurde, din punctul meu de vedere. Însă n-am făcut-o până prin anul 2-3 de facultate, sau poate chiar puțin după, când simțeam din când în când nevoia să îmi las gândurile undeva pe câte-o foaie.
Blogul a preluat temporar nevoia asta până când am ajuns doar la o suită de articole mai mult sau mai puțin publicitare (invitații la film care necesitau o vorbă despre filmul cu pricina după sau chestiuni de felul ăsta). Și atunci m-am cam oprit. Ce mai era de zis? Gândurile mele cele mai personale nu sunt de pus pe blog. Alte dileme socio-polico-filosofice sunt dezbătute îndeajuns cu cei apropiați mie sau pe facebook.
Însă sfârșitul lui 2016 m-a găsit devorând cartea lui Oliver Sacks „On the move. A life”. Am terminat-o adineauri și cred că e șutul de care aveam nevoie pentru a reîncepe să scriu. Cam la fel ca într-a 9a, când citeam cu admirație dar și cu o senzație de sufocare despre lecturile tânărului Eliade, acum pur și simplu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la viața doctorului Sacks, așa cum și-a scris-o chiar el, toată făcută din scrisori, însemnări, jurnale, cărți scrise, articole, pacienți, corespondență. Scrie că numărase peste o mie de jurnale, ceea ce m-a dus pe mine cu gândul la o anumită ladă din demisol unde stau (sper că bine!) mai toate jurnalele mele.
La fel ca el, simt că scrisul m-a ajutat de multe ori să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg mai bine, să capăt o nouă perspectivă. Nu îmi doream să scriu pentru alții la început. Însă blogul e spațiu public, așa că vrând nevrând asta s-a întâmplat. Și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește această înregistrare a gândurilor și senzațiilor, chestionarea unor idei sau răbdarea de a scrie o argumentație.
So there it is. Să vedem acum încotro o voi lua.