The beginning of a (hopefully) beautiful friendship

Mi-am dorit foarte tare sa-l vad pe Nick Cave in concert, dar cumva nu s-a potrivit niciodata sa ajung sa fac asta. Cand s-a anuntat concertul in Romania, cred ca am fost printre primii cumparatori de bilete si eram tare incantata de cum va arata o parte din vara anului astuia.

Dar pare ca Universul a avut alte planuri pentru mine, asa ca nu o sa ajung sa-l vad pe Nick. Deocamdata..

Maine plec la Casablanca, Maroc, pentru 2 luni si jumatate. Nu plec in vacanta anuala, ci plec sa muncesc. Cumva a ajuns la mine faptul ca cei de la Asociatia Montessori Maroc cauta un traducator pentru cursul lor pentru viitori educatori, grupa 3-6 ani. Am aplicat si.. what do you know, m-au acceptat! Asa ca m-am trezit ca toate planurile de vara s-au schimbat radical si pana pe 28 iulie o sa locuiesc la Casablanca.

Am emotii, nu-i vorba. N-am mai tradus de ceva vreme din engleza in franceza (trainerul e strain, studentii sunt francofoni), deci o sa fie si asta o provocare. Plus toate necunoscutele, oricat de bine as sti ce urmeaza si oricate planificari si programe as primi pe mail.

But what the hell, de cate ori in viata se intampla sa am o ocazie d-asta? Asadar, urmatorul meu post o sa fie de acolo si sper sa nu fie unul d-ala plangacios despre cum mi-e dor de sot, de casa si de pisica.

Cubul binomului

În 2013, după ce mi-am dat demisia, am decis că îmi pot permite să nu fac nimic job-wise vreo 2-3 luni ca să-mi dau seama ce vreau, încotro s-o apuc. Știam că mă voi întoarce la traduceri, până una-alta, asta știu să fac și pentru asta m-am antrenat în școală, pe lângă faptul că puteam să fiu și profesoară de engleză și franceză. Doar că atunci când am terminat facultatea am refuzat total gândul că m-aș putea duce la catedră.

Însă, 12 ani mai târziu, mi-am dat seama că tot ce ține de educație mă atrage și începusem să vorbesc cu diverși amici despre asta. Nu mă gândeam să mă duc la școală, nici măcar la grădiniță (așa cum auzisem că spusese, cu oareșcare dispreț, unul din șefii mei la auzul demisiei), însă voiam să fiu oarecum implicată în ceva ce avea legătură cu educația.

N-a trebuit să aștept prea mult, din om în om am ajuns până la urmă ca, la două luni de la demisie, să fiu unul dintre cei doi traducători ai primului curs pentru viitorii educatori Montessori, curs organizat de nou înființatul Institut Montessori București. Nu știam absolut nimic despre Montessori atunci, nu mai eram chiar antrenată să fiu interpret, însă Mariana și Madlena și Maria-Lena și Corina au fost atât de răbdătoare cu mine (cu noi), încât și în zi de azi le sunt recunoscătoare.

Pentru mine a fost un curs plin de mici revelații legate de mine însămi. Uneori îmi venea greu să nu mă emoționez până la lacrimi, alteori trebuia să-mi stăpânesc propria mirare și descoperire ca să pot traduce ce spusese Madlena (trainerul cursului), am avut mai multe discuții ad-hoc despre traducerea unor termeni, am avut emoții pentru că trebuia să traduc/vorbesc în fața unei clase de adulți.

Însă nu o să uit niciodată revelația pe care am avut-o atunci când Madlena a prezentat un material Montessori numit cubul binomului. Înaite de toate trebuie să spun că toată viața mea de școlar am urât matematica. Știu exact momentul în care mi-am dat seama că nu merge cu materia asta și pur și simplu am încercat să trag de mine în fel și chip să pot trece onorabil prin școală. În continuare am un blocaj când vine vorba de cifre, procente, calcule. Și mai ales când am de tradus din engleză chestii destul de simple cum e și cubul binomului.

Materialul despre care vorbesc e acesta:

Așadar, Madlena arată ce se face cu acest material, cum îl arăți (prezinți) unui copil. All fine and dandy, n-am ratat niciun cuvânt complicat. După care începe să povestească care e scopul acestui obiect. Pentru un preșcolar, scopul este să pună toate elementele înapoi cum erau astfel încât cutia să se închidă perfect. Dar, de fapt este o formă de a aduce în concret ceva abstract, cu care copiii vor avea de-a face abia la școală, când se vor întâlni din nou cu această cutie: materializarea formulei (a + b)³. Aici un pic m-am blocat. Apoi a început să scrie pe tablă formula desfășurată și cum fiecare cub reprezenta ceva din formula respectivă. O explicație lungă găsiți aici.

După care a explicat faptul că expunerea unui copil la un asemenea material nu face decât să-i ajute mai târziu înțelegerea mai profundă a unor lucruri abstracte, cum e algebra. Pentru că, a continuat ea, mintea copilului ajunge la un nivel de abstractizare în ritmul propriu, fiecare copil la un alt moment. De aceea e bine să le oferi șanse să poată internaliza, să zicem, în mod vizual, senzorial, unele abstracții, mai târziu le va fi mai ușor pentru că le pot lega de o experiență deja „stocată” în minte. Însă cumva școala normală se așteaptă ca copiii să priceapă destul de repede și toți în acelați timp chestii destul de abstracte fără ca pregătirea anterioară să fie (de multe ori) prea solidă. Atunci când sunt puși față în față cu această situație prea abstractă pentru ei, mulți copii renunță.

M-a lovit în moalele capului acel „they just give up”. Mi-am amintit momentul exact când eu am renunțat, în ce bancă stăteam și ce făceam, ce mi-a spus învățătoarea (care era o doamnă mișto, de altfel) și apoi, în pauză, privind cutia, am încercat să-mi imaginez ce aș fi făcut eu dacă aș fi avut ocazia să pun mâna pe acest obiect. Sau dacă ar fi existat Montessori pe vremea mea. Poate că aș fi fost bună la matematică. Cu siguranță n-aș fi avut această teamă de cifre. Poate nu mă mai îndrepta mama către uman, văzând că cu matematica nu mă înțeleg deloc. Poate, poate, poate.. But there I was, un adult, un om în toată firea, care se bloca la auzul unei formule de care nu-și mai amintea nici în ruptul capului pe care probabil o întâlnise în clasa a cincea or so (parcă, nu?).

Traduc de 4 ani la Institut. Am trecut deja de două ori prin acest curs, tocmai a început a treia tură. Acum revelațiile sunt mai puține, dar îmi amintesc des de acel moment wow legat, culmea!, de o formulă. În continuare am o mică ezitare atunci când traduc despre cutia cu triunghiuri (triunghi obtuzunghic isoscel este, de exemplu, ceva la care ezit – obtuse-angled isosceles triangle e in engleză) sau despre împărțiri și înmulțiri. Însă mă farmecă în continuare modul în care un copil este ajutat de mic să se dezvolte în acord cu ritmul său și cu etapele de dezvoltare prin care trece, cu tot ce implică ele. Considerația asta pentru o ființă în dezvoltare, deseori nerespectată de adulți, mă face să mă gândesc că poate nu e deloc o prostie și nici un regres în carieră să lucrezi la grădiniță.

Miscellaneous

A trecut mai bine de o luna de la ultimul meu post. E bine ca totusi scriu o data pe luna. Mi se intampla, insa, sa mi se lege fraze in cap si sa-mi doresc sa le scriu, dar auto-cenzura e mai puternica. E un proces aproape imperceptibil in capul meu, de la inlantuirea cuvintelor pana la “mnea, e o tampenie”… Cred ca d-aia nici nu apuc sa reactionez.

Asadar o sa fac un fel de rezumat al ultimelor saptamani:
– dorinta mea de a fi implicata in orice are legatura cu educatia s-a indeplinit – am fost traducator la primul modul din cele 4 ale cursului pentru viitorii educatori Montessori la grupa 3-6 ani. Si a fost o experienta atat de frumoasa si cu atatea revelatii, incat o sa-i dedic un post separat, ca e pacat sa o ciuntesc.

– dorinta cealalta, de a fi implicata in orice legat de dans contemporan, s-a indeplinit si ea – de putina vreme ajut Centrul National al Dansului Bucuresti sa-si promoveze mai bine spectacolele :). Si sa aiba informatia mai actualizata pe site (care trebuie schimbat, indeed, lucrez si la asta). E si amuzant, ca tot timpul am bombanit ca my next job ar trebui sa aiba birou in centru ca sa fie eligibil, iar asta chiar asa e. Unde mai pui si ca in fiecare zi ma viziteaza un Golden Retriever pe nume Ratza pe care-l iubesc nemarginit si care ma face sa zambesc no matter what.

– PLEC IN BIRMANIA O LUNA! – da, cu asta trebuia sa incep, stiu :)). Abia astept sa-mi petrec iarna la soare, n-am mai facut asta niciodata. Citesc tot ce prind despre tara asta si pe unde e frumos de mers, singurul lucru de care mi-e teama pana acum sunt serpii (am aflat ca sunt niste specii destul de veninoase acolo).

– mi-am facut, impreuna cu doua prietene, Madalina si Andreea, o pagina pe Facebook care tine loc de Garage sale – chiar asa se si cheama “Un fel de garage sale virtual” – si chiar am organizat un garage sale real, in continuarea celui virtual care e non-stop. A fost destul de obositor sa ne caram cu toate plasele, valizele si cutiile pentru 4 ore cat a durat totul (atat inchiriasem spatiul), insa ne-am si amuzat foarte tare si vrem sa repetam experienta.

Si cam atat. Probabil ca fiecare din liniutele de mai sus vor deveni posturi intr-o zi :).