You lose some, you win some

Am sentimente foarte amestecate cu privire la ziua de 8 martie. Probabil că cei care mă cunosc destul de bine știu deja de ce. Azi se împlinesc 15 ani de când tatăl meu nu mai e. Dar tot azi se împlinesc 7 ani de când am ieșit prima dată cu actualul soț.

Un ochi râde, unul plânge.

Nu știu dacă aș putea spune acum că mi-e dor de tata. Am trecut de dor, de fiecare dată când mă gândesc la el, simt un gol în piept. În toți anii ăștia am trecut prin toate etapele. L-am idealizat, l-am adorat, m-am certat cu el în capul meu, l-am urât, l-am disprețuit, l-am învinovățit de toate relele care mi se întâmplă acum. Până la urmă am ajuns să-mi dau seama, acum, în anul în care împlinesc 40 de ani, că el nu mai e și că tot frecușul ăsta din mintea mea nu are rost. Probabil că era doar modalitatea prin care eu mă agățam de ideea de tata, chiar dacă în minte îl înjuram. Ceea ce mă doare cu adevărat e că a murit prea devreme, mult înainte ca eu să-mi dau seama cine e el.

Dar ceea ce 8 martie mi-a luat, 8 martie mi-a și dat. Nu m-am gândit atunci, pe 8 martie 2011, că peste 7 ani o să fiu măritată cu omul cu care eram la un vin în oraș. Țin minte doar senzația de naturalețe din toată seara aceea, cum pur și simplu nu am avut vreo așteptare și for once in my life nu am vrut să sar etapele, nu am vrut să mă grăbesc, am luat-o așa cum era. Poate că d-aia a fost memorabilă. Mă bucur, restrospectiv, că am acceptat să ne vedem, în felul ăsta ziua de 8 martie s-a îndulcit un pic, după ce ani de zile, deși primeam flori sau felicitări, eram de fapt destul de tristă.

N-am o concluzie sau încheiere potrivită pentru gândurile de azi. Încă rumeg în cap tot felul de chestii, încerc să-mi pricep sentimentele, însă e clar că nu e o zi ca toate celelalte.

Acum stiu

De ceva vreme incoace imi tot amintesc chestii din copilaria mea de la Deva. Azi, de exemplu, un chenar mi-a amintit de interesul ciudat pe care il aveam pentru anunturile mortuare puse pe gardul bisericii de langa piata din Deva. Era o hartie-tip, cu chenar lat negru, pe care scria numele mortului, ce varsta avea si cand o sa fie inmormantarea. Mereu ma uitam daca mai aparea un anunt nou si citeam de cateva ori numele si varsta omului. Si apoi imi imaginam lucruri despre decedat, viata lui, cam cum arata, cum or sa planga ai lui dupa el/ea. Cu filmele astea in cap ma indreptam spre scoala.

Mi-am amintit si ca, atunci cand eram foarte mica, tata s-a gandit sa ma inregistreze pe o caseta audio zicand povesti si poezii. Asa am ajuns sa am caseta mea si frati-mio caseta lui, sunt niste amintiri foarte amuzante, cu o Miruna care zice “Uşleţu’ lăpuş” si apoi o strofa din care nu intelegi nimic decat “Dai din coada, dici ca nu!” de unde deduc ca era o poezie cu Zdreanta :))). Am gasit caseta cu pricina la mama acasa, am ascultat-o aseara dupa extrem de multa vreme.

Apoi toata noaptea l-am visat pe tata. I-am auzit vocea in vis, vocea aia de pe caseta, mergeam sa ma invete ceva, eram veseli. De dimineata mi-am dat seama ca, de fapt, ce m-a atins cel mai tare din toata auditia nu au fost povestile mele de copil, ci vocea aia a tatei pe care nu o tinusem minte. O voce calda, rabdatoare, era amuzat, era atent. Si am avut dintr-o data revelatia ca, dupa 10 ani de la moartea lui, am gasit cumva dovada ca tata m-a iubit.

Stiu, suna prostesc. Dar el era genul de om care nu arata ce simte, nu i se parea barbatesc sa fie prea emotional. Ma alinta cu “Mirunelu'” si ma mangaia uneori, insa de obicei aveam o relatie tata-fiica utilitara. Nu stiam ce e in el. Desi era bolnav, pentru mine tot socanta si brusca a fost moartea lui. Nimic n-a mai fost la fel apoi si abia dupa ce am reusit sa-mi reasez existenta in alti parametri si s-o stabilizez cumva, am inceput sa ma gandesc cu adevarat la el. Nu m-am impacat niciodata cu ideea ca abia incepusem sa-l deslusesc si a disparut.

Dar acum stiu. Si cumva m-am impacat si cu disparitia lui prematura. Pentru ca stiu ca tata m-a iubit.