Am sentimente foarte amestecate cu privire la ziua de 8 martie. Probabil că cei care mă cunosc destul de bine știu deja de ce. Azi se împlinesc 15 ani de când tatăl meu nu mai e. Dar tot azi se împlinesc 7 ani de când am ieșit prima dată cu actualul soț.
Un ochi râde, unul plânge.
Nu știu dacă aș putea spune acum că mi-e dor de tata. Am trecut de dor, de fiecare dată când mă gândesc la el, simt un gol în piept. În toți anii ăștia am trecut prin toate etapele. L-am idealizat, l-am adorat, m-am certat cu el în capul meu, l-am urât, l-am disprețuit, l-am învinovățit de toate relele care mi se întâmplă acum. Până la urmă am ajuns să-mi dau seama, acum, în anul în care împlinesc 40 de ani, că el nu mai e și că tot frecușul ăsta din mintea mea nu are rost. Probabil că era doar modalitatea prin porn skill com care eu mă agățam de ideea de tata, chiar dacă în minte îl înjuram. Ceea ce mă doare cu adevărat e că a murit prea devreme, mult înainte ca eu să-mi dau seama cine e el.
Dar ceea ce 8 martie mi-a luat, 8 martie mi-a și dat. Nu m-am gândit atunci, pe 8 martie 2011, că peste 7 ani o să fiu măritată cu omul cu care eram la un vin în oraș. Țin minte doar senzația de naturalețe din toată seara aceea, cum pur și simplu nu am avut vreo așteptare și for once in my life nu am vrut să sar etapele, nu am vrut să mă grăbesc, am luat-o așa cum era. Poate că d-aia a fost memorabilă. Mă bucur, restrospectiv, că am acceptat să ne vedem, în felul ăsta ziua de 8 martie s-a îndulcit un pic, după ce ani de zile, deși primeam flori sau felicitări, eram de fapt destul de tristă.
N-am o concluzie sau încheiere potrivită pentru gândurile de azi. Încă rumeg în cap tot felul de chestii, încerc să-mi pricep sentimentele, însă e clar că nu e o zi ca toate celelalte.