Ziua I
Am urcat cu lumea pe partie dupa ce mi-am inchiriat clapari si betze. Sus la cabana era o groaza de lume, muzica, veselie si frig, nene, de-ti inghetau mucii-n nas. Abia ma miscam cu claparii-n picioare, zici ca-mi atarnau pietre de moara. Pana la pranz, Radu se straduie sa ma invete the basics of skiing. Cad si nu stiu/nu pot sa ma ridic. Chiar daca mi se explica ce trebuie sa fac, nu pot sa ma ridic si pace. Mancam ceva si dupa-masa il am prof pe Vanghi. Mi se face frica de viteza, ca alunec, ca o sa cad, ca nu pricep ce trebuie sa fac. Incep sa urlu la el pe partie ca nu pot sa ma ridic. Simteam pur si simplu ca nu ma ajutau mainile, corpul, sa ma ridic. La teleschi am cazut lamentabil. Baiatul de acolo mi-a zis “This is not a chair”, totusi eu m-am asezat pe chestia aia si m-am dus cu skiurile in sus cat sunt de mare. S-a oprit instalatia, m-am ridicat, imi tremurau picoiarele ingrozitor, insa m-am dus pana sus. La sfarsitul zilei concluzia a fost ca daca tot asa de frica o sa-mi fie in continuare, mai bine ma las de ski.
Totusi la apres-ski am fost bine. Nici nu stiam ca exista asa ceva. Practic, oamenii coboara de pe partie pe la 4-5 si pana la 8 seara se infunda intr-un bar unde se bea, se danseaza, se urla, se urca pe mese si se urla. Hiturile de apres-ski sunt un fel de tehno d-asta lobotomizabil, iar cei care nu stiu germana n-au nici o sansa sa le inteleaga, dar suna amuzant si deci dansam voiosi. Asa ca duminica seara am ajuns cam afumati acasa, unii dintre noi prea afumati.
Ziua II
Am ajuns sus cu telecabina si am ramas singura. I-am vazut pe toti plecand si ma gandeam in sinea mea ca daca nu vreau sa ma plictisesc, trebuie sa incerc sa cobor singura. Asa ca mi-am luat inima-n dinti si m-am indreptat, cu schiurile pe umar, spre teleschi. Le-am pus in picioare si m-am indreptat catre locul groazei. In urcare imi ziceam cu voce tare “picioarele drepte, picioarele drepte, trebuie sa tin picioarele drepte”. Am ajuns in varful unui damb mai mare. Mi-am potrivit toate alea de 15 ori si am cercetat cu atentie pe unde s-o iau. Identific panta mai mica si ma indrept spre ea cu inima cat un purice. Am coborat safe:). N-am cazut. Am putut sa ma opresc din plug. Am reusit chiar sa fac stanga sau dreapta, putin de tot, cat sa ocolesc un nefericit in care as fi intrat altfel. Self-esteemul meu incepe sa creasca. Jos imi dau schiurile jos din picioare, le pun pe umar si ma duc iar la teleschi. Si tot asa pana cand am mancat si am plecat spre casa. No apres-ski, toata lumea era obosita.
Ziua III
Ma trezesc si vad ca ningea cu galeata (nush daca asa se zice, parca nu, dar nu gasesc alta expresie acum). La TV avem un canal care ne prezinta starea partiilor. Cam naspa situatia: ceata si ninsoare peste tot. Urcam totusi. De asta data sunt mai curajoasa. Stiu ca ma lasa singura, dar nu mi-e frica, stiu ce am de facut. Ma indrept spre teleschi. Ma aventurez spre o partie mai mare decat cea de ieri. Tot pentru invatacei, insa parea mai lunga. Ciudat lucru, nu era nimeni pe ea. Incerc sa cobor. Ajung in zapada pana la genunchi. Ma dezechilibrez, cad, pierd skiurile din picioare si nu le mai vad in zapada. Bag mana pana la cot sa caut dupa ele. Era imposibil de inaintat. Imposibil. Pun skiurile pe umar si ma indrept chinuit spre carciuma. Ma intalnesc cu Adina, ofticata si ea ca nu se putea da. Apare si Vanghi the Teacher. La fel de ofticat. Well, imi zic in cap, daca si lor le e greu, inseamna ca n-are cum sa-mi fie mie mai usor. Drept pentru care am pierdut toata ziua in carciuma. Evident ca m-am ofticat. M-am plictisit sus acolo, mi-era rece si ma simteam extrem de singura. Nu-ntelegeam de ce am venit eu in excursia asta, ma gandeam ca mai am o gramada de zile de stat si ca poate ar trebui sa-mi gasesc alta ocupatie.
Ziua IV
Partia din jurul cabanei mult mai buna. Ma dau curajoasa de doua sau trei ori, desi luam viteza prea mare si nu aveam timp sa incerc sa-mi dau seama cum sa fac virajele alea de-mi zisese Vanghi in prima zi. Din cauza vitezei si pentru ca am incercat sa fac plugu’ prea larg, alunec intr-un semi-spagat si mi se rasuceste un ligament. Sau ceva de genul asta. Mai incerc o coborare si ma duc sa iau un ceai. La miscari bruste ma durea. La urcare ma durea. Dar totusi nimic grav. Ma intalnesc cu MirunaS. Ii e cam rau. Dupa vreo ora cobor cu ea, mergem la hotel. Citesc, scriu o parte din polologhi asta. Totusi, apres-ski-ul din seara aceea a fost foarte misto. Intr-o discoteca cu neoane in care am dansat pe “Zorba grecul” si “Dragostea din tei”, ca au auzit aia ca suntem romani. Din care am plecat pe trei carari, cantand “aaaaleluia! aaaleluia!”, de credeam ca n-o sa ne ia nici un taxi.
Ziua V
Cea mai tare zi. Superba, cu soare, cald, nu batea vantul. Am avut noroc ca Radu a stat cu mine toata ziua. Si datorita lui am ajuns sa ma dau pe doua partii albastre (adica cele mai usoare), am ajuns si in Elvetia si am invatat cum sa fac virajele alea cum trebuie. Am si poze, dar inca sunt la el:)). Spre sfarsit obosisem ingrozitor si cadeam des, riscam sa nu mai prind telecabina. Insa am ajuns cu bine jos.
Ziua VI
Ultima zi de ski. Urat afara. Batea vantul tare, viscolea zapada, frig rau, multi nori amenintatori. Pana dupa-masa m-am dat pe partiile de jos, de langa cabana, m-am cam plictisit. Insa dupa pranz am avut noroc. Niste prietene care au decis sa mearga numai pe “albastre” s-au incumetat sa ma ia cu ele. Si a fost misto. Mi-a placut, chit ca ma zbura vantul sus.
Concluzii:
Imi pare rau ca nu am ajuns sa ma dau pe “rosii”. Imi pare bine ca mi-am depasit frica. De fapt asta e cea mai mare realizare a mea: faptul ca, atunci cand am vazut panta aia destul de inclinata si cu ceva gheata, nu mi-a fost teama sa o cobor. + nu mi-am rupt nici un os din corp. Am doar vanatai. Multe. De la “stai pe fata, stai pe fata, genunchii flexati, mainile in fata!”. Si acum ma tot mir cum am reusit sa merg atat de mult timp cu claparii aia grei in picioare.
O sa revin cu poze, pana atunci o sa terminati de citit carnatu asta:)).
