Duminica seara am fost la teatru. Ma duc rar la teatru, au fost ani buni in care n-am pus piciorul intr-o sala de teatru. Insa aseara amicul Bodi m-a ademenit cu “Unchiul Vanea” cu Rebenciuc si Malaele… am zis hai sa merg ca parca as vrea.
Si mi-am dat seama ca am pierdut exercitiul lucrurilor profunde. Ma ocup de asa de multe chestii efemere, care nu lasa urme prea multe si nici prea adanci, lucruri care se consuma si de care uiti apoi, incat atunci cand am de-a face cu ceva mai cu greutate ma simt ca lovita de un taifun. Aveam exercitiul asta cand eram mai mica, acum l-am pierdut de tot si din cauza asta la un moment dat simteam nevoia de pauza aseara, sa pot sa rumeg ce-am vazut. But no, a fost fara pauze.
Si la sfarsit, in timp ce aplaudam, ma gandeam daca nu cumva actorii nu s-or fi plictisit si ei de sesiunea de aplauze de la sfarsitul fiecarei piese. Ma gandeam ca daca joci aproape in fiecare seara, asta cu aplauzele poate deveni o rutina dupa niste timp. Oricat de importante ar fi (cam cum e traficul la noi, sa zicem), nu ajung oare sa le faci pe pilot automat?
Nevertheless, duminica am avut o zi tare out of the ordinary. M-am dat cu elicopterul la Clinceni, inainte de asta am vazut acrobatii. Si in tot timpul asta am cam inghetat. Another cherry, care e mai priceputa la vorbe ca mine, a scris despre asta. Are si poze!
SI toate astea sub spectrul acelei zile. 8 Martie is never what it’s supposed to be for me.
