Imi doresc in secret sa pot sa dansez asa. Ma consolez cu ideea ca la varsta mea (!!!) corpul nu mai e asa de flexibil si nu e simplu sa ajung la anumite performante. Desi pana acum n-as zice ca am simtit limite fizice din cauza varstei, ci mai degraba pentru ca mi-e lene :D.
Oricum ar fi, cel mai mult si cel mai mult in lumea asta, in afara de o calatorie in Birmania, ar fi sa pot sa dansez asa.
Atatia ani se implinesc de cand ma aflu in Bucuresti. Acum ceva vreme credeam ca o sa incetez a mai fi considerata ardeleanca in momentul in care numarul de ani petrecuti acasa vor fi egali cu cei petrecuti aici. Acum, ca se apropie vertiginos numarul 18, nu mai sunt chiar asa convinsa :). Ardeleanca o sa fiu si daca voi sta in orasul asta inca 40 de ani de acum incolo.
Cu toate astea, de fiecare data la inceput de octombrie imi amintesc de perioada in care am aterizat aici, o fatuca de 19 ani din Deva, care nu mersese niciodata cu autobuzul in orasul natal si care se intreba, stand in statie la Universitate, cum or tine minte oamenii astia toate numerele autobuzelor si unde se duc ele :)). Frigul de zilele astea mi-a amintit de dimineata aceea ploioasa, sa tot fi fost 10 octombrie, cand, asteptand autobuzul, vad in mijlocul intersectiei, printre masini, un barbat in pielea goala care incerca sa le opreasca. In loc sa ma uit sa vad ce se intampla, m-am uitat in pamant, gandindu-ma in ce nebunie de oras am ajuns si de ce naiba sunt eu aici.
Imi amintesc si ca fumam un pachet de tigari pe saptamana, ca eram prezenta la toate cursurile si seminariile din semestrul I (ceea ce nu s-a mai repetat ever in timpul facultatii:D), ca eram foarte socotita cu banii (very unlike me, I might say), ca eram curioasa si speriata in acelasi timp si ingrozitor de naiva.
Atat de naiva ca m-am lasat pacalita (o teapa trebuia sa-mi iau si eu, nu?) de niste tiganci care, la fantana de la Universitate, au zis ca-mi citesc in palma. Au zis sa le dau o bancnota si le-am inmanat 50 de mii (care insemnau ceva pentru mine atunci), mi-au promis ca mi-o dau inapoi, apoi cand au vrut sa plece si le-am cerut banii, si-au ridicat fustele in cap si au inceput sa tipe, de nu mai stiam cum sa plec de acolo de rusine.
Mergeam foarte mult pe jos, imi placeau (ca si acum) stradutele cu case din centru, ma distra sa citesc diversele scrijelituri de pe bancile amfiteatrelor din facultate, pe unele chiar mi le notam. Si, pana sa-mi fac prieteni, pluteam intr-un fel de senzatie oarecum neplacuta de misplacement.
In toti anii astia am observat orasul schimbandu-se, insa au ramas constante cateva momente in care il prefer: in mai, cand infloresc teii, in serile de vara, dupa ce a apus soarele dar e inca lumina, cand toata lumea parca invie dupa caldura de peste zi, si-n anumite, foarte putine, zile de iarna cand zapada atenueaza zgomotul masinilor si e mai liniste decat de obicei. Ba chiar si in cateva zile de toamna cu soare, ca sa nu ziceti ca discriminez complet anotimpul asta.
Probabil Costin o sa spuna ca am imbatranit dupa ce va citi postul asta :)). Eu as spune doar ca m-am maturizat un pic.
Pana acum vreo cativa ani, singuratatea era ingrozitoare pentru mine. Nu suportam ideea sa fiu singura. Sa ma duc undeva singura. Sa mananc singura. Intotdeauna luam o prietena cu mine, daca era sa merg undeva: la un curs de dans, la film, la teatru. Cum sa merg singura la film? Cum sa merg singura in oras sa mananc? O singura data am facut asta si m-am simtit atat de jenata, ca n-am mai repetat. Mi se parea ca toata lumea se uita la mine si gandeste uite-o, saraca, pe aia ca e singura la masa. Incercam sa-mi gasesc chestii de facut, citeam, butonam telefonul, sa para ca astept pe cineva… o mizerie.
Cele mai grele singuratati erau pauzele de relatii. Cand nu aveam un prieten, fugeam de mine in cel mai crunt mod. Nu stateam o clipa singura. Trebuia sa ies in fiecare seara. Sa am program in fiecare ora libera. Sa fiu acasa singura doar pentru cateva ore, cand aveam de facut x chestii. Ma panicam si ma deprimam atunci cand duminicile mele, dupa pranzul in familie, nu aveau un program. Intr-un cuvant, trebuia sa nu fiu singura niciodata. Absolut niciodata.
De curand am descoperit folosul si placerea singuratatii. De cand, probabil, am incetat sa ma mai pliez dupa lumea din exterior si sa caut lumea din interior. Abia atunci mi-am dat seama ca singuratatea e misto, ca am nevoie de timpul meu cu mine, ca fuga de mine insami nu duce decat la un desert interior. Ca efect, am inceput sa inteleg si dorinta de singuratate a altora, chestie care pana atunci mi se parea cel putin weird. Am o prietena care se ducea frecvent in vacante de cate o saptamana singura. Eu ma tot cruceam si-mi aminteam de cele 3 zile la New York, cand m-am plictisit groaznic pentru ca n-aveam cu cine sa comentez. Insa acum o inteleg, desi nu stiu daca m-as duce singura cuc intr-o vacanta.
Cel mai bine e ca, de fapt, nu mai exista panica singuratatii. Ma simt bine singura acum, imi apreciez orele in care pur si simplu sunt doar eu cu mine. Si cand pot, in sfarsit, sa-mi fac liniste in minte si sa ma concentrez doar pe ceea ce e important. Si chiar am inceput sa am nevoie de momentele astea, sa le caut, sa mi le creez, iar chestia asta mi s-ar fi parut o defectiune majora acum cativa ani.
E amuzant cum ne schimbam pe masura ce trec anii :).
Desigur, am fost si eu la mars/protest duminica. Am avut cu adevarat senzatia ca e un altfel de protest. Ca oamenii de acolo, oamenii din lumea mea, in sfarsit au decis sa reactioneze. De ce acum, de ce la subiectul asta, nu stiu. Pentru mine e important ca in sfarsit am reactionat.
Insa, urmarind mai ales pe Facebook desfasurarea evenimentelor, am intalnit destul de des deja cliseizatele “presa jegoasa”, “presa romana/plina de minciuna”, “presa mincinoasa” etc. Si in cazul maidanezilor, si in cazul Rosia Montana. Cred ca e prima data cand, as a side-story, simt cu adevarat ca presa, asa cum e privita de cei din afara ei, si-a aratat limitele, vulnerabilitatile si a pierdut un catamai capitalul de imagine. Taman la cei pe care ii targeteaza cel mai abitir, noi astia in puterea varstei, consumatorii high class, care aduc banu’ gros la reclame.
Dar acum stau si ma intreb: daca sunt asa jegosi, de ce va mai uitati, fratilor, la TV? De ce mai cumparati ziare? De ce le mai faceti afisari pe site-uri? Daca vi se pare ca au ajuns la un nivel sub care nu mai pot fi digerati, de ce-i consumati?
Cine va pune sa intrati pe Click/Libertatea/CanCan si sa va plangeti ca vedeti numai tzatze? Cine va pune sa tineti televizorul deschis intruna si sa devorati toate porcariile de talk-show-uri de pe la toate televiziunile, sa mancati ce-au digerat altii, sa repetati apoi ca papagalii ce-ati auzit, ca doar “asa a zis la TV” sau “Am auzit eu la TV ca…”? Cine va pune sa nu ganditi informatiile? Cine va pune sa fiti indiferenti si astfel usor de manipulat? De ce nu-i sanctionati? Vor continua sa publice articole proaste, sa faca emisiuni proaste atata vreme cat noi consumam ce ne dau. Cand n-o sa mai consumam decat exact lucrurile care ne plac, care ne sunt utile, care ne ajuta, atunci vor intelege.
De ce cititi “presa jegoasa” si apoi va plangeti de ea?
De ce votati politicieni cretini si apoi va plangeti de clasa politica?
Asumati-va actiunile.
Din seria revelatiilor post demisie, am realizat de curand ca eu sunt un om furios. N-as fi zis asta niciodata despre mine. Cred ca nici oamenii care ma cunosc n-ar fi zis ca sunt furioasa. Mai putin mama care, deh, ma cunoaste ca pe buzunarul ei.
Mi-a picat fisa intr-o dup-amiaza cand am decis sa trag un pui de somn. In viata mea adulta asta a fost mereu pe lista de TO DO in weekend, insa niciodata nu-mi iesea. Asa ca acum, considerand ca e momentul oportun pentru astfel de obiceiuri burgheze, m-am varat in pat in mijlocul zilei. Dar ce sa vezi pocinog, mi-era imposibil sa adorm. Pentru ca ma certam in capul meu cu cineva de la munca. Si-i ziceam eu vreo doua-trei, asa cum se cuvenea, iar corpul meu era tot incordat, ca si cum ma pregateam de bataie, ceea ce ma impiedica profund (Doh!) sa adorm.
M-am ridicat dupa juma’ de ora nervoasa si preocupata. Si, incercand sa disec ce naiba se intampla in capul meu, de ce am simtit nevoia sa ma cert in imaginatie cu omul ala, mi-am dat seama ca asta fac mereu. Ca de fapt ma abtin, din rusine, frica, lipsa de responsabilitate, incredere, sa zic ce gandesc, sa am o atitudine pe care s-o exprim si sa mi-o asum. Ca prefer sa fiu politicoasa and rather play dumb. Ca ma gandesc ca daca spun ce gandesc, asta o sa duca la cearta, iar cearta nu e deloc constructiva. Dar astea toate se aduna undeva, in mine, si atunci cand sunt mai relaxata, au ocazia sa iasa la iveala.
Mi-am dat seama ca am acumulat furie, ca e de ajuns un fapt cat de mic sa o declanseze (mai ales in trafic), ca fac deseori scenarii razbunatoare, violente, punitive in capul meu si ca in tot acest timp oricum nu se rezolva nimic, si mai ales ca eu sunt un caz light, pentru ca acum stiu de unde vine violenta asta gratuita din jurul nostru.
Oamenii sunt furiosi. Au fost tinuti prea mult timp cu cizma pe cap, li s-a bagat prea mult pumnul in gura cand aveau dreptate sau cand apucau sa zica ceva, iar furia asta nesabuita e efectul celor de mai sus.
Nu stiu cum sa facem sa nu mai fim asa furiosi. Insa uneori simt ca e o boala contagioasa, furia asta. De la furiosii din trafic, la cei de la ghisee, magazine, toti parca ma incarca cu si mai multa furie, iar eu o dau mai departe. Cum scapam de asta?
Am stat pana tarziu aseara si mi-am recitit o parte din posturi. Majoritatea de prin 2008. Ma invidiam pe mine insami de atunci cum puteam sa scriu asa, orice, pur si simplu. Imi amintesc cum o faceam fara sa ma gandesc prea mult, fara sa imi treaca mai intai prin cap gandul “ar trebui sa mai scriu pe blogul ala. Despre ce sa scriu?”. Cred ca relatia noastra era diferita, dar asta e alta poveste.
Citind, insa, blogul cu ochii de acum, mi-am dat seama ca multe din posturile alea sunt acum statusuri de Facebook. De fapt, intr-o proportie covarsitoare sunt statusuri de Facebook. Uneori postam doar cate o melodie. Sau o melodie si o propozitie. Sau cateva randuri mai criptice. Astea toate sunt acum pe Facebook.
Asadar, ce mai ramane pe blog? De ce si-ar mai face cineva un blog personal, cand unul dintre cele mai importante motive pentru care iti faci blog (reteaua sociala) e de fapt in alta parte? Nu mai sunt eu prea la curent cu ultimele trenduri in blogging, nici nu prea mai citesc bloguri, daca e sa fiu complet sincera, insa ma gandeam la mine, ce as face eu acum. Nicidecum un blog. Sau nu un blog cum era asta atunci cand a fost creat. Sau poate am eu ochelari de cal si nu mai vad decat variantele in alb si negru.
Insa intrebarea care mi-a incoltit in cap az-noapte era, de fapt, cine ar mai citi un blog personal?
Nu sunt lucruri pe care voi sa nu le stiti, sa nu le fi patit, sa nu fi ajuns in vreun fel la ele, macar din auzite. Stiu ca poate sunt redundanta in tot peisajul asta romanesc oarecum dezolant pentru un om normal la cap. Dar acesta este blogul meu, asa ca am de gand sa ma vaicaresc oricat poftesc aici.
1. Nesimtitii din trafic, nesimtitii de pe pistele de biciclete care nu aud sau nu vor sa auda claxonul bicicletei. Cei care blocheaza in vreun fel accesul pe o strada/trotuar/curte etc ca sa mai stea un pic la taclale cu tricoul ridicat peste burtoi. Si mai si fac misto de mine cand ma enervez ca n-am pe unde intra cu bicicleta.
2. anumite anomalii alte statului. In principiu, legile ar trebui sa fie facute astfel incat omul si institutia statului sa poata functiona ok. Si la noi stim ca se impute treaba pe drum ca birocratie, lipsa de personal, de interes si altele asemenea.
DAR
Eu, angajat cu carte de munca – platesc statului o asigurare medicala din salariul meu. Da?
Eu, PFA – sunt obligat (am aflat) sa fac contract cu Casa de Asigurari de Sanatate – chiar daca eu platesc din salariu deja asigurarea de sanatate
Sa mori tu, statule, ca-mi ceri de doua ori asigurarea de sanatate numai pentru ca asa vrea muschiu tau! Si ce, imi dai servicii duble? Calitate dubla?
SAU
Un om isi vinde masina. Cel care o cumpara decide sa nu-i schimbe numerele si sa nu o reinmatriculeze pe numele lui. Umbla cu talonul primului proprietar, ba chiar ii trimite si o amenda, desi fostul proprietar si-a radiat de pe numele lui masina dupa ce a vandut-o. Masina este vanduta din nou. Nici urmatorul proprietar nu reinmatriculeaza. Insa face accident si ajunge la firma de asigurari, care-i cere toate actele. Proprietarul are un nume, talonul e pe alt nume. Nu bun. Asigurarile zic ca vor imputernicire de la omul din talon ca sa repare masina. Impricinatul ajunge, deci, la primul proprietar al masinii, care ramane interzis. Merge la Politie si cere ca masina sa nu mai existe pe numele lui. NU SE POATE! – acesta e raspunsul. Sa mearga sa-l dea in judecata pe proprietar ca nu si-a reinmatriculat-o. Altfel, pe ei ii doare in cur.
3. astia care arunca gunoaie pe jos. Ieri am vazut unul care a aruncat o coaja de banana din masina parcata in fata unei curti. Am urlat la el ca i-a cazut ceva, poate vrea sa-l ridice. Ar fi trebuit sa ma duc, sa ridic coaja aia si sa i-o infig inapoi in masina prin geamul crapat.
Uneori, dupa mizerii d-astea, mai ales dupa cele din trafic, dezvolt un fel de scenariu razbunator in care ma transform in aceasta wonderwoman punitiva, care umileste, bate, impusca, leaga, da foc si alte grozavii tuturor celor care pur si simplu sunt nesimtiti. Oare sunt defecta?
M-am gandit initial sa adaug un (P) titlului, insa cum cele ce urmeaza sunt mai degraba de natura personala, cred ca as putea avertiza doar ca acest post contine plasare de produse. You have been warned!
Cred ca subiectul despre care urmeaza sa vorbesc mi-a dat tarcoale de ceva vreme deja, insa niciodata nu l-am constientizat ca atare.
A existat un moment pregatitor, cand mi-am facut timp sa citesc articolul asta extreeeem de lung, dar foarte interesant, care se numeste “Why women still can’t have it all“. Dezbatea situatia super-femeilor din zilele noastre, care vor sa aiba si o super cariera, sa fie si super-mame, si super-bunaciuni daca se poate. E scris de o doamna care a lucrat la Casa Alba si care si-a dat demisia cand si-a dat seama ca nu putea sa aiba si o cariera de top si un copil la pubertate pe care il vedea doar in weekend. Articolul ia in considerare mai multe aspecte ale situatiei, autoarea vorbeste cu mai multe tinere care, fie la 25 de ani se gandesc mai intai cum sa-si faca o cariera, fie, desi isi doresc o cariera, isi dau seama ca si-ar dori si copii, iar in sistemul corporatist e cam tarziu sa-ti iei avant pe la 40 de ani, cand copilul ar fi cat de cat mare.
Apoi, vinerea trecuta, am ajuns la discutia despre fertilitate. Si atunci mi-am dat seama ca nu m-am gandit niciodata cu adevarat la asta. Nu m-am gandit ca e ceva care SE TERMINA. Nu-mi imaginam ca o sa pot face copii la 60 de ani, precum doamna Iliescu, dar nici nu ma gandeam ca 34, varsta mea de acum, e un pic cam pe muchie. Un pic mai mult. Am crezut ca sunt la varsta la care, nowadays, lumea abia se apuca de facut copii. Nu e neaparat fals, insa vine fata cealalta a monedei: din ce in ce mai multe femei intra la menopauza mult mai devreme, iar tranzitia spre menopauza se intampla cam cand te gandesti sa faci copii, uneori. In plus, destule femei in jurul varstei de 36 de ani au descoperit ca trec printr-o imbatranire prematura a ovarelor, ceea ce face ca fertilizarea in vitro sa devina complicata.
La 25 de ani e varsta maxima de fertilitate. Dupa 35 incep sa scada vertiginos sansele de o sarcina normala, fara probleme, pe cale naturala. Fumatul grabeste cu 4 ani intrarea la menopauza, dar la fel de importante sunt si obezitatea, stresul, poluarea.
Cei de la Clinica Gynera, care au demarat vinerea trecuta Fertility Friday, spun ca s-au ingrijorat pentru ca multe dintre femeile venite la ei pentru fertilizare in vitro nu erau constiente, ca mine, probabil, de starea fertilitatii lor. Au facut studii si au aflat ca exista cazuri tot mai dese de menopauza timpurie si imbatranire a ovarelor la varste sub 40 de ani.
Ce se poate face
In primul rand, cred ca ar fi bine sa-ti pui problema. Sa fii constienta ca timpul e oarecum limitat. Desigur, in functie de fiecare, de stilul de viata si de mostenirea genetica, dar totusi e limitat. Sa stii din ce perspectiva vezi lucrurile daca te gandesti sa ai copii la un moment dat.
Poti merge sa faci testul de fertilitate. In fiecare vineri, de Fertility Friday, la Gynera e cu 50% mai ieftin. Si contine urmatoarele: test combinat AMH + un raport de evaluare a rezultatelor efectuat de un medic specializat in fertilitate si tehnici de reproducere, care sa includa interpretarea rezultatelor si recomandari personalizate (raportul poate fi trimis prin email sau posta, nu necesita programarea la o consultatie, mai ales ca ecogafia este facuta de un specialist in fertilitate). Costa 170 de lei cu reducere.
Testul asta iti arata care e varsta ta reproductiva, in a way. Cum stai cu fertilitatea si, stiind informatiile de mai sus, cam cat timp ai mai putea avea. Desigur, nu e cazul sa o luati ca mine, care am avut senzatia ca it’s now or never. Insa e bine sa va puneti problema, in caz ca n-ati facut-o deja.
De asemenea, exista posibilitatea crioprezervarii ovulelor, cumva postponing the child pana cand conditiile sunt favorabile – de exemplu securizarea barbatului cu care sa faci copilul :).
Doamnele doctor foarte dragute de la clinica pot explica mult mai bine decat mine cum sta situatia, iar de pe pagina lor de Facebook – Fertily Friday si Gynera – puteti sa aflati mai multe informatii.
PS – dupa toata discutia asta, am ajuns iar la articolul doamnei de la Casa Alba. Asadar, acum ca stim ca cel mai bine ar fi sa facem copii intre 25-30 de ani, cum sa facem cu restul lucrurilor? Cu cariera? Cu distractia? Cu barbatii? Ca nu e ca si cum barbatii la 25-30 de ani isi doresc copii. Ei abia atunci se trezesc si afla ca sunt pe lume. Isi dau seama cat de multe optiuni au si ce pacat ar fi sa le piarda. Uneori starea asta se prelungeste pana mai tarziu, in functie de om. Si, oricat de minunat ar fi, atunci cand o femeie intr-un cuplu pronunta cuvantul “copii”, vezi un barbat fugind mancand pamantul.
Scriu pe jumatate in gluma, desigur, sunt convinsa ca exista si barbati care-si doresc copii sau care, cel putin, coopereaza, odata securizati.
De cateva luni sunt un pic cu nervii. Am niste probleme tehnice cu care nu stiu cum sa procedez. E pe genul ala de relatie “nici nu te vrea, nici nu te lasa”. Adicatalea, aparatele mele merg asa, sotanc sotanc, dar numai daca ai mare rabdare cu ele!
1. MAC-ul meu din 2008, care n-a avut nevoie de NIMIC de atunci pana acum (nu stiu daca intelegeti bine, in afara de update-urile de sistem normale, n-am reinstalat, n-am instalat, nu tu virusi, nu tu.. nimic!), pare ca e cam batran, sireacul. Firefox si Chrome m-au avertizat in cor ca ei nu mai pot lucra cu asa sistem batran, ca nu e cool si alte asemenea argumente. SI m-au poftit sa fac upgrade, ba chiar sa-mi cumpar calculator nou – n-as zice nu daca mi-as permite unul, dar, ghinion, I don’t.
2. am iPhone-ul din… 2010 parca. Un 3gs adus din America, i-am facut jailbreak si a mers sanatos pana prin decembrie sau asa ceva. Ca si fratele lui de mai sus, cica e cam batran si aplicatiile astea pitipoance nu vor sa se asocieze cu un amarat de 3gs. Pana si Facebook sau Twitter au facut nazuri, am incercat sa reinstalez si… surpriza!, n-au mai vrut. Ca cica sa fac update. As face, maica, update, daca-mi ziceti si mie cum. Ca n-as vrea sa-mi prajesc telefonul, tin la el. Am incercat sa citesc pe net si chiar sa deschid Cydia care cica ma invata sa fac asta.. dar sunt prea multe cuvinte necunoscute pentru mine intr-o propozitie ca sa pot pricepe ce am de facut :|.
3. Colac peste pupaza, in decembrie, din cauza unor probleme cu netul, am decis sa restartez routerul. Nu prin scoaterea din priza, cum inteleg ca se face, ci prin apasarea cu incapatanare a butonasului aproape invizibil “Reset”. Pana la un moment dat, in anii trecuti, am fost indeajuns de desteapta incat sa-mi configurez singura reteaua. E drept ca mai degraba am nimerit-o decat am stiut ce fac acolo, dar sa dea dracii de-am mai putut s-o nimeresc si de data asta. Asa ca acum trebuie sa stau intr-o camera mica si rece, folosita drept depozit, unde se afla cablul de net. Si doar asa pot sa va scriu.
Am aflat un mod destul de usor (sau, ma rog, pe care eu l-am putut pricepe) prin care sa fac update la telefon. Sa-mi tineti pumnii, luni sau marti incerc sa-i dau de cap.
Am aflat si care sunt optiunile pentru Mac, sa speram ca totusi reusesc sa-l intineresc nitel fara sa ma coste o avere.
Nu stiu in continuare ce sa fac cu Wi-Fi, aia de la firma de net nu prea par genul pe care sa te poti bizui (ca vad laptopul si zic “aaaa, e Mac”. Plm, da, e Mac, so?).
Ce m-a frapat e ca s-au adunat toate in acelasi timp. Toate electronicele pe care ma bazez cel mai tare au vorbit intre ele, sunt in cardasie si vor sa ma saboteze. Sa fie asta un semn?
