Nu va ingrijorati, stiu ca suntem in iulie, stiu chiar in ce data suntem (desi azi am avut strania impresie ca e luni, da’ in fine, asta e alta discutie). Asta e titlul unui film pe care tocmai l-am vazut si mi-a placut tare, desi eu nu-s tocmai genul care se uita la filme/seriale de razboi (exceptie “Band of Brothers” care iar mi-a placut tare).
Filmul asta mi-a placut pentru ca, probabil, ma incanta foarte tare atunci cand vad cum se solidarizeaza oamenii atunci cand te astepti mai putin. Se intampla ca in ajunul Craciunului din anul 1914 sa se afle in transee langa Lens, in Franta, niste nemti, niste scotieni si niste francezi. Scotienii cu whisky, francezii cu niste sampanie, nemtii cu ce le trimisese imparatul. Si-i apuca pe scotieni pofta de cantat, asa ca scoate unul un cimpoi si canta de casa, de amar, de razboi si singuratate. Nemtii aveau un tenor printre ei, asa ca nu se lasa cu una cu doua si canta “Stille Nacht”. La care scotienii cu cimpoiul il acompaniaza si uite asa se aduna toti in no man’s land, fac schimb de sticle si vorbesc intre ei. A doua zi incing chiar o partida de fotbal mai mare dragul. Ca doar era ziua de Craciun. Se intorc in transee, dar apare neamtul si zice: “Bai, vedeti ca astia ai mei vor bombarda in 10 min. Haideti toti la mine sa ne adapostim”. Zis si facut. Trece bombardamentul, scotianul zice: “Neah, nu s-a terminat, acu’ vin ai nosti. Haideti la noi.” Si asa au si facut.
Din nefericire, solidaritatea asta n-a durat prea mult. Mai marii lor au aflat de toata tarasenia si i-au imprastiat, ba chiar i-au sanctionat. Erau furiosi, probabil, ca in toate scrisorile trimise acasa, oamenii povesteau incantati de noaptea armistitiului ad-hoc si-i injurau cu foc pe cei care i-au trimis la razboi. It’s a true story, they say:).
