We all complete. Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time.
Cu fraza asta se incheie filmul pe care l-am vazut ieri. A venit ca o recomandare pe Twitter. I-am citit inainte sinopsisul si am ezitat sa ma uit la el, ma gandeam ca mai rau imi fac, nu eram intr-o stare mentala/psihica/emotionala extrem de buna. Insa m-am gandit apoi ca poate merge metoda asta “cui pe cui se scoate”, asa ca am purces intru vizionarea lui. Si bine am facut.
E o drama quiet. Asa numesc eu povestile astea in care situatia e extrem de grava, de fapt, insa personajele se poarta cu un calm desavarsit. Varsa o lacrima, tensiunea exista, simti durerea lor, insa nimic nu se intampla peste nivelul acceptat de decibeli. Iar asta accentueaza, cel putin pentru mine, drama.
Mi-e greu sa va povestesc exact despre ce e vorba. Redus la basic, filmul e povestea a 3 personaje, doua fete si un baiat, care au trait intr-un internat ce-i pregatea sa devina donatori de organe. Si care si-au dus la bun sfarsit misiunea pentru care au fost creati (artificial, din cate am inteles), nu fara a trai viata asa cum au putut, cu iubiri, dezamagiri, gelozii, regasiri.
Pana spre sfarsit am privit povestea detasat, am empatizat cu ei pe alocuri si cat atat. Insa ultima scena m-a “lovit” in ce ma durea. Mi-am dat seama ca tot astept… nu stiu ce… sa pot sa fac ce-mi doresc. Cand, de fapt, momentul e mereu ACUM. Mereu ne plangem ca nu avem timp, insa asta e o chestiune relativa. De fapt, avem timp pentru ce vrem. Trebuie doar sa si facem. Si s-a legat instant in mintea mea aceasta scena cu un mail primit de la un prieten dupa moartea sotiei lui. Si el acelasi lucru spunea: sa nu ne mai pierdem in detalii, sa nu ne mai pierdem timpul cu prostii, sa vedem ce e cu adevarat esential pentru noi si sa facem ceva pentru asta.
Si dintr-o data m-am luminat.
