anurim

I’m a sucker for coincidences. Big or small. Or just coincidences, according to George Costanza:). Mai imi plac si numerele pare (eu sunt un numar par after all), desi in general atunci cand mi se impune sa am de-a face cu cifre, simt cum incep sa arat ca Mika la intalnire cu catelul Mooky.

Cu toate astea, eu sunt cea care tine minte mereu cand e ziua cuiva, stiu in ce ani sunt nascuti oamenii din jurul meu, more or less, vizualizez data lor de nastere ca si cum in cifrele alea ar sta tot secretul. Uite, copiii care se vor naste maine or sa aiba cu ce se mandri. Practic 080808 e o data asa de facila, de hipnotica, imposibil sa n-o tii minte. Plus ca cifra 8 ii va urmari pentru tot restul vietii. Strada x, nr.8, scoala nr.8, media 8 la capacitate… d-astea. La fel cum anul trecut a fost 070707 sau anul viitor va fi 090909. Si tot asa pana la 12, lunile astea sunt cele care limiteaza ceva de speriat.

La mine nu se va intampla, de exemplu, sa pot sa fac chef de ziua mea pe 24.12.2412 (bine, nu fac niciodata chef de ziua mea, dar na, de dragul conversatiei sa zicem…). Decat daca, printr-o minune a tehnologiei sau down the rabbit hole as putea sa ajung in 2412 safe&sound. Asta pentru ca stiu pe cineva care a fost nevoit sa asculte lamultiani-uri pe 20.03.2003. Ma consolez cu gandul ca totusi as avea sanse sa apuc 24.12.’24, o data draguta, simetrica, nu e foaaaarte departe. Indeed, mai aproape ar fi 24.12.’12, insa doi 12 la coada parca nu arata asa de fabulous. And it has to be fabulous.

Mai aveam si teoria ca oamenii se impart, uneori, in pari si impari. Dupa ziua nasterii. Eu, numar par get-beget, e clar ca ma inteleg foarte bine cu toate celelalte numere pare. Cand apare un impar, insa, e de discutat. Daca-mi place imparul, atunci iau in calcul si luna. Daca nici asa nu merge, si tot impar ramane, si chiar imi place imparul (deh, si noi astia pari suntem oameni!), ii mai dau o sansa si ma gandesc ca poate anul nasterii o fi par. Daca nu si nu, atunci mergem pe incredere, but believe me, in sinea mea am mari indoieli ca relatia asta o sa mearga:P.

And these are true facts. Sa nu va mirati de ce intreb mereu “Auzi, da’ ziua ta cand e?” (”auzi” e necesar pentru ca uneori nu stiu cum se numeste persoana, insa data nasterii it’s a must!).

Imi placea sa scriu. Verzi si uscate. Aici pe blog, mai ales in ultimii patru ani, insa si inainte, in diverse jurnale pe care invariabil cineva mi le citea. Stiam ca la scris nu stralucesc, insa eram convinsa ca nu era neaparat lipsa de “penita”, ci doar lipsa de rabdare, de atentie, dorinta aia de a spune prea multe prea repede, astfel incat sirul cuvintelor nu era nicidecum pe masura senzatiei, a gandului cu care incepusem sa scriu.

In timp nu m-a mai preocupat neaparat talentul meu scriitoricesc. Ma multumeam sa cred (and I still do) ca sunt in stare sa descopar un text valoros, o scriitura adevarata, ca pot sa critic constructiv. Pana cand, recitind blogul asta, mi-am dat seama ca sunt incapabila sa mai exprim senzatii, ganduri, in cuvinte. Nici macar alea mediocre din jurnalele de acum 10 ani. I have little pleasure in words right now. Ma auto-cenzurez pentru ca anticipez critica celor din jur. Fie de forma, fie de fond. Asa ca dau foarte putin, top of the top of the iceberg.

I also used to laugh a lot. Pana acum un an eram obisnuita oarecum sa depind emotional de cineva. De starile, cuvintele, gesturile cuiva. Intre timp, m-am obisnuit sa nu mai depind de asta, cred ca m-am salbaticit cumva, domesticirea s-a prescris.

Cu greu, chiar si acum, imi dau seama ca oamenii in general nu ma iau in serios. Bine, sunt momente in care nici eu nu ma iau foarte in serios, insa cred ca firea mea destul de sociabila, vesela, lipsa de replici acide (mereu ma blochez cand mi se spune o “rautate”, nu stiu sa reactionez, nu am spontaneitatea aia de a raspunde pe masura) face ca eu sa exist for some people doar in masura in care avem antren, fun, d-astea… Insa a existat o vreme in care chiar daca stiam toate astea, nu-mi pasa. EU stiam cum sunt inside. De ce acum ma deranjeaza… si cum se intampla “rebranduirea”… it’s complicated. Really. Si e cam foarte tarziu ca sa ma psihanalizez pe blog, urmand sa regret in the morning ca am “dat prea mult din casa”.

But this is how I used to feel.