Astea sunt micile mele comori. Si inca multe altele la care ar trebui sa ma gandesc mai des

Si in general pentru toti oamenii din jurul meu care isi exprima in vreun fel nemultumirea, problemele si cer, verbal sau nu, rezolvare

PLEASE TAKE A NUMBER

Ca sunt una si n-am cum, maica, sa pot sa va ajut pe toti.

Sa nu ma intrebati in ce context ajung eu mereu mama ranitilor, poate pentru ca Venus e in Casa I in horoscopul meu si din cauza asta imi doresc sa fiu tot timpul in ajutorul oamenilor. Dar uneori ma simt coplesita. Si-n acelasi timp, desi nu fac asta pentru vreo rasplata, mi se pare foarte funny cum problemele mele, atunci cand exista, sunt complet inexistente pentru altii pentru ca, nu-i asa, eu n-am niciodata probleme, doar solutii.

In august 1990 am plecat in Franta la un festival de folclor. Pe vremea aceea aveam 12 ani si faceam parte dintr-un ansamblu, la Deva, alaturi de alti copii cam de varsta mea. A fost prima data cand am iesit din tara, iar calatoria, cu totul, a fost decisiva, intr-un fel, pentru evolutia mea de mai tarziu. Ne-am pregatit cum am stiut noi mai bine pentru festival, aveam un program destul de incarcat, cu multe dansuri, aveam si o trupa de copii-calusari din nu mai stiu ce sat din varf de munte, si s-au gandit coregrafii ca ar fi frumos daca am invata si un cantecel in franceza sa-l cantam la sfarsit, spre deliciul audientei bretone, unde mergeam.

Zis si facut. Am invatat versurile pe de rost, ca papagalii, fara sa stim ce inseamna prea bine, nu de alta dar nici unul nu facusem inca franceza la scoala. Sau aia care facusera nu stiau sa zica decat “J’ai faim”, “Bonjour”, “Salut” si cam atat.

Ce cantecel credeti ca au cantat 30 de copii pana in 13 ani francezilor care ne priveau cu curiozitate amestecata cu un fel de mila (doar eram les enfants de Roumanie fix dupa caderea regimului Ceausescu)?

“Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon, fait bon, fait bon (langa blonda mea/ ce bine e, ce bine e, ce bine e)
Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon dormir” (langa blonda mea / ce bine e sa dormi)

Nu-mi amintesc deloc ce reactii erau atunci cand cantam, imi amintesc insa de calusarii din varful muntelui care sa straduiau cat puteau sa pronunte corect si tot ardeleneste le iesea. Cu “blondîîîîîîîî” la sfarsit, sa nu cumva sa greseasca.

Asta e cantecelul, l-am gasit pe youtube:))

Ma gandeam sa fac un panou pe care sa lipesc poze cu fosti si prietenele lor de dinainte sau de dupa mine care, intr-un fel sau altul, au legatura cu mine. Si asta pentru ca am descoperit pe parcurs ca Sanuca are dreptate si ca lumea asta e ca un mare dormitor. Toata lumea stie pe toata lumea si, intr-o mai mica sau mai mare masura, toti au fost implicati sentimental intre ei.

Panoul meu ar arata ca un arbore si ar fi fost interactiv, pentru ca ar fi fost expus intr-un spatiu public. In felul asta oameni de care eu inca nu stiu ar putea sa vina sa faca singuri legaturile:). Si ar putea afla si ei de alte legaturi pe care nu le stiau sau poate doar le banuiau. In scurt timp, panoul asta n-ar mai fi fost despre mine, ci despre noi toti, cum suntem legati invizibil intre noi si cum, de fapt, ne invartim intr-un univers mic, limitat, in care ne agitam nemasurat.

Mi-am adus aminte azi de panoul meu in timp ce descopeream noi legaturi. Exista oameni care tin mortis sa-mi apara in viata cam in aceeasi schema; poate ar trebui sa nu ma mai mir atat, iar data viitoare sa stiu ca aia e schema lor, chiar daca altii sunt cei implicati.

Totusi, poate pana la urma il fac. Cu toate riscurile

NU trebuie nimic. Si nu inteleg de ce continuam sa ne agatam de niste lucruri care “trebuie”, desi nu ne fac bine, nu duc inspre nimic bun, nu iese nimic misto din ele.

Stiu, e totul teoretic. Stiu, in viata de zi cu zi ne lovim de tot felul de “trebuie” si nu avem ce face, respiram adanc si purcedem. As vrea sa pot totusi sa elimin toti “trebuie” inutili din viata mea, lucrurile alea pe care NU, NU trebuie deloc sa le fac daca nu vreau.

Sunt ca din povestea cu baiatul care l-a luat pe NU in brate:)). Dar am ajuns sa aud prea des cuvantul asta.

Si nu pot sa-mi dau seama ce doamne iarta-ma ne impinge sa traim genul asta de viata anormala, intr-o continua alergatura pentru bani, putere, functie, bunuri materiale, statut… De parca le-am lua cu noi cand murim, ca si cand asta ne-ar aduce fericirea suprema.

It scares the shit out of me.

Dar mi-as dori enorm sa ajung la Singapore sau la Hong Kong, sa stau o luna la Barcelona, apoi in desert, apoi in Alaska. Nu tin sa bifez monumente turistice, imi doresc sa simt cum traiesc oamenii prin alte colturi de lume, sa le aud povestile si sa le gust mancarea. Sa vad si altceva decat Europa. Hai, si America.

Thing is… eu abia ma activez sa-mi platesc facturile sau sa ajung la circa financiara pentru diverse chestiute administrative. Abia imi administrez timpul pentru mine, cum o sa fac sa administrez plecatul in lume? Probabil ca ar fi indeajuns daca as crede in dorinta asta a mea, daca as sti ca asta e singurul lucru pe care as vrea sa-l fac acum. Dar nu e asa. Ratiunea imi aduce tot felul de obstacole: cu ce bani, ce faci cu Mika, cu cine sa pleci…. Asa ca nu fac decat sa stau cu laptopul in brate si sa-mi imaginez cum ar fi daca. And that’s sad.

Asa ca am decis sa caut idei pentru plecat in lume. Si daca e vreunul p-aci care stie vreo metoda secreta, do share!

Exact asa mi se intampla cu Bourjois. N-am consumat extrem de multe/variate produse Bourjois, insa am un atasament legat de marca asta care parca-mi vine din copilarie, de pe vremea cand un produs de ingrijire de calitate era marfa de contrabanda. Asa ca m-a bucurat provocarea Adinei de a testa un lac de unghii si un gloss de la Bourjois . Si cand am vazut ce culoare are oja, am inceput sa topai, nu de alta dar imi doream sa incerc ceva diferit si acum chiar am avut ocazia.

Dupa cum vedeti, m-am delectat cu o oja turcoaz si un gloss nude absolut delicios (scuzati calitatea pozei, IRL arata mult mai bine).

Lacul de unghii
- culoarea e foarte draguta
- rezista destul de mult pe unghii, eu il am de luni si nu e ca si cum nu m-am atins de vase murdare, de exemplu
- pentru un efect garantat, e bine sa dati doua straturi, unul singur nu e de ajuns
- se curata foarte repede, fara probleme

Glossul
- mie mi-a placut foarte mult ca e culoarea pielii, imi plac glossurile discrete
- are doua capete: unul e gloss, celalalt e un gel care inalbeste dintii. Recunosc ca pe al doilea nu prea l-am folosit, presupun ca trebuie sa te dai zilnic ca sa vezi efectul.
- glossul rezista destul de mult pe buze (si asta la mine, care nu tin un ruj pe buze mai mult de juma de ora, pentru ca-l mananc:D) si se intinde uniform fara prea mult efort.

Si acum ma scuzati, ma duc sa-mi refac manichiura .

- mi-am cumparat bicicleta. Asta e deja old news pentru mine, ma si mir ca am uitat sa povestesc. Am o bicla retro, draguta, cu cos, second hand. Am cumparat-o cu tot cu hachitele de olandeza batrana, ca de acolo de la lalele a fost adusa, si ma plimb cu ea mai mult in weekend. A inceput sa nu-mi mai fie frica in trafic, insa am avut cateva momente cand m-am speriat foarte. Sinele de tramvai sunt dusmanii mei cei mai mari.

- in vacanta am stat o saptamana la mine la tara. Si a fost perfect, mi-as fi dorit sa mai stau o saptamana, atat era de bine acolo. Am adus la Bucuresti vioara tatei si daltele alea mici cu care el facea obiecte decorative din lemn, cu motive populare stilizate. Ca m-a apucat dorinta sa fac si eu asta, desi pana acum nu m-am atins de ele. Si nici de vioara. Deocamdata scoala de soferi imi mananca toata energia

Si cam atat. Not much, actually.

Dar eu sunt Canuta-om-sucit, sunt Gica Contra, si n-am cum sa ma impotrivesc mie insami. Asa ca am plonjat pur si simplu intr-o nostalgie tomnatica de toata frumusetea. M-am uitat la niste poze vechi cu ai mei, zici ca le vedeam prima data. Tata cand era tanar, cu un zambet nastrusnic in coltul gurii si o palarie smecheroasa. Mama, frumoasa, delicata, subtila, in diverse ipostaze din studentie. Poze cu ei doi de cand erau tineri, cand noi eram mici, d-astea alb-negru cu margini zimtate, un pic ingalbenite de vreme. Mama cu un guler de blana si tata cu pulover si camasa, zambind discret, alaturi de mine, mica si blonda. Tata in diverse calatorii, avea pantaloni evazati, era mereu cu tigara in mana.

Intr-un alt album, poze de familie, mai vechi si mai noi, alb-negru sau color, cum s-a nimerit. Eu prin liceu, cu o fusta prea scurta, asortata nefericit cu niste ciorapi pana peste genunchi. Sau in curte la bunica-mea, aveam niste blugi misto (ma tot gandesc ce naiba s-a ales de ei, unde au disparut) si un zambet relaxat, doar eram in vacanta. Ma uitam la poze si mi-era dor de mine de atunci, de starea aia de inceput de drum cand lumea toata parca e a ta si nu trebuie decat sa intinzi mana si sa alegi ce vrei.

Poate ca e bine sa mai trec si prin trecut uneori.