Cu toate astea, azi am rabufnit. Nu cred ca am fost extrem de amenintatoare, nu-mi sta in fire, dar mi-am pastrat cumva starea de furie ca sa nu ma calmez si sa nu cumva sa ajung sa fiu prea impaciuitoare, ca o bunica obosita cu nepoti prea nastrusnici.

Ma irita oamenii care nu fac ceea ce spun ca fac atunci cand spun ca fac. Mai ales daca trebuie/ajung sa ma bazez pe ei. Ma scot din minti oamenii care vor sa ma duca cu zaharelul, care nu-si asuma vina, care evita raspunsurile, oamenii care se prefac, oamenii care ma mint doar pentru ca e mai simplu asa. Ma enerveaza la culme oamenii care incearca sa-mi intre in gratii facand tot ce trebuie sa faca pentru ca apoi sa-si dea arama pe fata si sa dea cu mucii-n fasole, bazandu-se pe faptul ca eu o sa-i dojenesc impaciuitoare, fara sa-si ia vreo sapuneala zdravana. Nu-mi plac oamenii care exagereaza si scot lucrurile din context just to make their point. Si nici cei care nu stiu sa primeasca o critica si au impresia ca numai ei au dreptate. Ma obosesc oamenii indecisi, cei care spun NU fara sa-mi dea un argument valabil, oamenii pentru care numai problemele lor exista, cei care nu stiu sa asculte.

Or maybe I just had one of those days…

Iar mie imi pare ca melodia asta exprima exact starea de acum, cand suntem cu un picior in toamna. Si iar frig si ploaie si orasul asta gri, apoi ziua mea, apoi planuri de revelion si de ski si tot asa pana cand o sa ma trezesc la un moment dat ca ma intreb unde mi s-au dus toti anii si ce-am facut cu ei. Ca deja de la vreme incoace trec al naibii de repede.

Gasisem eu o stire acum ceva vreme care-mi spunea ca femeile sunt atrase de barbati cu vocea grava pentru ca li se pare ca e un indice pentru “fertility or the ability to put food on the table”:)). Nush cat de adevarat e, insa eu cred cu tarie ca a voice can get you far enough.

Cred cu tarie (si stiu ca voi toti sunteti de acord cu mine) ca vara nu ar trebui sa muncim. Da’ deloc. Toata lumea ar trebui sa fie in vacanta, macar de la jumatatea lui iulie pana la jumatatea lui august, sa plecam in tarile calde (unde oamenii ar munci sa ne faca pe noi fericiti, of course, ca dup-aia ne revansam noi cumva), sa ne intoarcem toti bronzati si plictisiti aproape de atata vacanta. Grown-ups nu mai stiu ce e aia vacanta adevarata, bag sama. Niciodata nu-si doresc sa se intoarca la munca pentru ca s-au plictisit de atata stat cu burta la soare. Bine, nu ca eu as fi diferita, ba chiar dimpotriva.

In fine, pana la urma anul asta o sa ajung, hopefully, sa ma duc la concert U2 la Istanbul, mai ales ca Bono si-a revenit. Asta abia prin septembrie. Pana atunci o sa ma plimb prin tara asta, mai ales pe la mine pe acasa prin Ardeal ca si asa n-am mai fost pe acolo de anul trecut.

Instead stau lungita pe canapea si ma uit prin fereastra deschisa la castanii din fata blocului. Si nu ma gandesc la nimic. Imi amintesc in valuri diverse lucruri din alte veri. De exemplu, pe 7 iulie 1994 asteptam cu nerabdare sa vina seara sa ma duc la ziua unei vecine (eram la bunica-mea la tara) pentru ca acolo venea si un baiat care-mi placea maxim. In vara lui ‘95 am ascultat Eagles si Sam Cooke in prostie. Si in ‘96 eram pe Dire Straits. In 2001 asteptam cu nerabdare sa ma duc la Vama.

Doamne ce lene mi-e….

In plus, am baut din greseala, aseara, apa cu ingrasamant de flori. Just a zip, cat sa-mi mai creasca un cap, un ochi, o manutza ceva… Asta ca sa intelegeti de ce sunt incoerenta, nervoasa si alte rele.

Morala: niciodata un necaz nu vine singur. Never ever.

Reactiile colegilor au fost dragute si variate, de la “ce bine iti sta pe tocuri!” la “Miruna are pantofi de Barbie!” (Maldita) sau la “eee, da’ ce e cu tine, ai vreun program diseara?”. De dimineata, dupa un search pe youtube, am gasit un tutorial de mers pe tocuri (cui, ce-i drept) care m-a distrat foarte.

La un moment dat, dupa-masa, am avut un moment de echilibru cand chiar am crezut ca o sa fie ok. Da’ de unde, ti-ai gasit, Anurim si tocurile, baba si mitraliera. Pana la 8 seara eram terminata si, desi am gasit un mijloc de transport facil, tot n-am rezistat sa-i scot din picioare pe strada, indreptandu-ma spre masina. Era prea mult pentru mine.

Mi-am dat seama ca ma transforma comportamental, adica nu mai sunt eu, aia agitata, imi taie din mobilitate, insa imi adauga o nota de pretiozitate care nu ma caracterizeaza. Mersul asta incet, intr-un anume ritm, cu grija sa nu te descompui, parca, nu prea ma incanta. Dar mai vedem. Relatia asta abia a inceput, iar eu sunt incapatanata.

Oricum ar fi, I might be difficult to deal with. Nu pentru ca sunt certareata, ci pentru ca nu sunt neaparat omul pe care sa te bazezi acum ca va face totul precum un ceas elvetian. Dar sa cantam, zic.

Ar veni cam asa:

Alex – si baieti si fete. Sunt peste tot. Am facut ochi dulci unui Alex in clasa a 7-a si de atunci mi-a ramas numele asta imprimat in creier bine de tot. Cu toate astea (prietenii stiu), niciodata nu-mi amintesc cand e Sf. Alexandru.

Ioana – Good positive feeling:). Cand spun Ioana imi amintesc de tot felul de nazbatii din vacantele de vara. Si de prietene dragi care acum sunt departe. Culmea, Ioanele astea deloc nu vor sa stea close to me.

Cosmin – cu acest nume am o relatie speciala. Desi unul dintre cei mai importanti (pentru mine) purtatori ai lui il ura intr-o vreme, considerandu-l banal, comun, pus la plezneala, ca sa avem cum sa strigam copilul in caz ca face vreo prostie, totusi eu il prefer lui Alex, de exemplu.

Bogdan – first crush in clasa a 6-a, tabara de la Paltinis. M-a vrajit, iar in ultima seara nu m-a mai bagat in seama. A fost tragic. Nici macar nu mai puteam sa-l pronunt. Culmea, numele asta nu s-a abatut de la traseul stabilit in munti si pana la un moment dat aveam senzatia ca o relatie cu un Bogdan e sortita esecului din start, has bad karma. Insa am descoperit, in the end, ca eu si numele asta putem fi prieteni buni. Dar atat.

Cristina – numele asta e legat de munca mereu. Cristinele s-au invartit in jurul meu la scoala sau la job, iar acum am cel putin 3 in jurul meu (dintre care una mi-e si prietena, indeed)

Oana – e un fel de “Alex” al baietilor, cred. Poate la concurenta cu “Andreea”. Le intalnesc everywhere, asa ca mi-e greu sa incarc numele asta cu un anumit feeling.

UPDATE

Mihai - doamne, cum am putut sa uit de numele asta incarcat de istorie miruniana! Mihai este primul meu prieten ever (15 ani). Mihai este fostul meu din anul I de facultate, cand abia aterizasem in Bucuresti. Intre cei doi Mihai parca a mai fost unul, dar nu mai tin minte ce e cu el. Dupa Mihai al II-lea n-am mai avut nici un gagic numit asa (parca…) dar acum am o gramada de colegi. Baieti de treaba, gospodari.. ce sa zic.

Foarte posibil ca lista sa sufere updat-uri repetate, pe masura ce-mi amintesc de ei:).

Starting point of this post:

George: Hey! Kramer.

Kramer: Hey! George…..Lily..

Susan: No. Susan.

Kramer: No. No It’s Lily

Susan: I think I know my own name.

George: It’s Susan

Kramer: (lost for words) Well you look like a Lily…