Cu toate astea, eu sunt cea care tine minte mereu cand e ziua cuiva, stiu in ce ani sunt nascuti oamenii din jurul meu, more or less, vizualizez data lor de nastere ca si cum in cifrele alea ar sta tot secretul. Uite, copiii care se vor naste maine or sa aiba cu ce se mandri. Practic 080808 e o data asa de facila, de hipnotica, imposibil sa n-o tii minte. Plus ca cifra 8 ii va urmari pentru tot restul vietii. Strada x, nr.8, scoala nr.8, media 8 la capacitate… d-astea. La fel cum anul trecut a fost 070707 sau anul viitor va fi 090909. Si tot asa pana la 12, lunile astea sunt cele care limiteaza ceva de speriat.

La mine nu se va intampla, de exemplu, sa pot sa fac chef de ziua mea pe 24.12.2412 (bine, nu fac niciodata chef de ziua mea, dar na, de dragul conversatiei sa zicem…). Decat daca, printr-o minune a tehnologiei sau down the rabbit hole as putea sa ajung in 2412 safe&sound. Asta pentru ca stiu pe cineva care a fost nevoit sa asculte lamultiani-uri pe 20.03.2003. Ma consolez cu gandul ca totusi as avea sanse sa apuc 24.12.’24, o data draguta, simetrica, nu e foaaaarte departe. Indeed, mai aproape ar fi 24.12.’12, insa doi 12 la coada parca nu arata asa de fabulous. And it has to be fabulous.

Mai aveam si teoria ca oamenii se impart, uneori, in pari si impari. Dupa ziua nasterii. Eu, numar par get-beget, e clar ca ma inteleg foarte bine cu toate celelalte numere pare. Cand apare un impar, insa, e de discutat. Daca-mi place imparul, atunci iau in calcul si luna. Daca nici asa nu merge, si tot impar ramane, si chiar imi place imparul (deh, si noi astia pari suntem oameni!), ii mai dau o sansa si ma gandesc ca poate anul nasterii o fi par. Daca nu si nu, atunci mergem pe incredere, but believe me, in sinea mea am mari indoieli ca relatia asta o sa mearga:P.

And these are true facts. Sa nu va mirati de ce intreb mereu “Auzi, da’ ziua ta cand e?” (”auzi” e necesar pentru ca uneori nu stiu cum se numeste persoana, insa data nasterii it’s a must!).

In timp nu m-a mai preocupat neaparat talentul meu scriitoricesc. Ma multumeam sa cred (and I still do) ca sunt in stare sa descopar un text valoros, o scriitura adevarata, ca pot sa critic constructiv. Pana cand, recitind blogul asta, mi-am dat seama ca sunt incapabila sa mai exprim senzatii, ganduri, in cuvinte. Nici macar alea mediocre din jurnalele de acum 10 ani. I have little pleasure in words right now. Ma auto-cenzurez pentru ca anticipez critica celor din jur. Fie de forma, fie de fond. Asa ca dau foarte putin, top of the top of the iceberg.

I also used to laugh a lot. Pana acum un an eram obisnuita oarecum sa depind emotional de cineva. De starile, cuvintele, gesturile cuiva. Intre timp, m-am obisnuit sa nu mai depind de asta, cred ca m-am salbaticit cumva, domesticirea s-a prescris.

Cu greu, chiar si acum, imi dau seama ca oamenii in general nu ma iau in serios. Bine, sunt momente in care nici eu nu ma iau foarte in serios, insa cred ca firea mea destul de sociabila, vesela, lipsa de replici acide (mereu ma blochez cand mi se spune o “rautate”, nu stiu sa reactionez, nu am spontaneitatea aia de a raspunde pe masura) face ca eu sa exist for some people doar in masura in care avem antren, fun, d-astea… Insa a existat o vreme in care chiar daca stiam toate astea, nu-mi pasa. EU stiam cum sunt inside. De ce acum ma deranjeaza… si cum se intampla “rebranduirea”… it’s complicated. Really. Si e cam foarte tarziu ca sa ma psihanalizez pe blog, urmand sa regret in the morning ca am “dat prea mult din casa”.

But this is how I used to feel.

I am sorry to find myself in such a miserable delay as far as movies are concerned. But I’m doing my best to catch up with the world.

… la Iron Maiden. Fiindca am fost din nou “last minute atarnache”, am avut bilet in peluza, insa am avut a seat with a view. And what a view! O mare de oameni, toti cu mainile sus, toti cantand la unison (mai ales la Can I Play with Madness sau Fear of the Dark). Cel mai misto moment: chiar pe acordurile de inceput la Fear of the Dark mi-am dat seama ca eram langa o colega din scoala primara:)), a fost ca la Surprize:)). Si apoi am inceput sa cantam amandoua din toti plamanii:).

Si, evident, cand s-a terminat totul, din nou prima melodie pe care am auzit-o a fost asta:).

Nush pe la ce alte concerte as putea sa mai ajung pe ultima suta de metri, dar ma gandesc sa ma duc la Sick Man Festival. Mai ales ca am si unde sa stau, that is la mama mea acasa, la vreo 30 de km de Petrila:).

Oh well, I guess that’s it for tonight.

Alexandru Andries - Ca nisipul femeile sunt

Melodia asta cred ca a lipsit pe finalul petrecerii mele de aseara. Cand am ramas 3 fete sa dezbatem probleme importante, un tzigan care dormea pe canapele si un “bela ciao” care nu se mai oprea din baut.

I had no reason to party. Dar tocmai d-aia a fost petrecerea mea:P.

In seara asta Mika a vanat un fluture enorm, l-a prins si l-a mancat. Totul in cateva secunde:). Kinda funny, dar n-am chef eu sa povestesc cat de funny a fost ea.
………………….

Am motive de bucurie. Astia din youtubu de mai sus se numesc Thievery Corporation si exista zvonuri cum ca ar veni prin octombrie si la Bucuresti!:) Asta inseamna ca programul meu ar fi urmatorul:
2 august - Massive Attack
19 septembrie - Air
21 septembrie - Leonard Cohen (aici nu-s sigura ca ajung, dar m-as duce. cica ne canta de ziua lui)
16 octombrie - Thievery Corporation

Si deci pot sa ma declar multumita. I-am vazut pe Pink Martini, Patrice, pe Manu Chao, urmeaza Massive, Air si “regii” Thievery. I can’t ask for more. Imi pare rau ca nu am fost, demult, la Gotan Project sau Lhasa. Pe vremea cand inca ii ascultam every day.

This and muuuch more you can find here
And a song I love.

Coldplay - Viva la Vida [live @ MTV movie awards 2008]

Si pana la urma imi dau seama ca s-a ales praful de toate planurile mele de acum… 7 ani sa zicem. Nu stiam exact ce vreau sa devin, professionally I mean, dar stiam cum vreau sa evoluez. I felt alive.