Am ajuns aseara la cinema “Habemus Papam” fara sa premeditez prea mult. Auzisem de el pe undeva, stiam prea putine, insa m-a intrigat ca in descriere erau cuvintele cheie “papa”, “alegere”, “psiholog”, “amuzant”. Asa ca m-am dus asteptandu-ma la un film cu o ironie subtila in care noul Papa si psihologul petrec o vreme impreuna, in discutii filosofice si/sau terapeutice.

Ei bine, filmul asta e despre alegeri, curaj, responsabilitate. Si inca multe altele. Insa in principiu, desi sunt mai multe niveluri ale povestii, e vorba de noul Papa care, in momentul alegerii, are un atac de panica si dezerteaza din Vatican, petrecandu-si 3 zile pe strazile Romei, alaturi de oamenii obisnuiti.

Nu m-am gandit niciodata cu adevarat la importanta acestui rol. La greutatea care apasa pe umerii acelui om care e ales Papa. La faptul ca si el e om, asadar cu problemele, dorintele, frustrarile, aspiratiile naturale fiecaruia dintre noi. Insa Nanni Moretti, regizorul, si-a imaginat toate astea. Acest nou Papa voia sa fie actor cand era tanar. Stia pe de rost piese de Cehov, iubea teatrul si ii era greu sa se gandeasca la el ca om, se raporta mai degraba la el ca preot. Si revelatia a venit in momentul numirii sale in acest rol important si greu de dus.

E vorba despre asteptarile celorlalti de la tine versus dorintele tale.
E vorba despre lupta interioara a omului de a impaca cele doua.
E vorba de curajul de a te asuma, in pofida asteptarilor celorlalti.
E vorba despre a fi extrem de sincer cu tine insuti/insati si de a decide in consecinta, chiar daca asta inseamna sa nu implinesti asteptarile celorlalti.

M-a emotionat tocmai pentru ca am devenit constienta de negocierea asta perpetua de curand si simt ca-ti trebuie curaj sa poti sa iei niste decizii care nu sunt conforme cu asteptarile celorlalti.

Am mai avut parte si de o madlena: e o scena care are ca fundal sonor “Todo Cambia” a lui Mercedes Sosa, o melodie pe care o iubeam prin anul de gratie ’99 si care a adus cu ea o groaza de amintiri si senzatii:). Am gasit-o pe youtube, there you go:

Iar aici aveti trailerul

Si cu adevarat toata blogosfera era acolo, de la rockeri, la hippies, la hipsteri sau afro, care mai de care mai costumati.

#ziuaz e ziua de lansare a Zonga, aveam sa aflam, o platforma de streaming audio de muzica functionala pe majoritatea device-urilor care acum se afla in private beta. Cum am primit deja un cod pentru teste, o sa va tin la curent cu parerile mele de simplu utilizator pentru aceasta aplicatie care va fi publica in aprilie.

Intre timp, va puteti delecta cu niste poze dragute de la petrecere aici.

- nemultumiri despre atitudinea diversilor angajati la firme care presteaza servicii de orice fel. Am comandat ceva de pe un site, insa adresa de livrare nu s-a inregistrat corect, curierul a ajuns in alta parte, eu am sunat la site-ul respectiv, iar persoana de acolo nici macar nu s-a simtit responsabila sa repare greseala cu pricina. Intr-un final, tot eu am ajuns la sediul firmei de curierat sa-mi iau pachetul. SAU: intru in magazin sa cumpar un iaurt. In magazin, vanzatoarele cam tensionate, parea ca seful lor, care statea cu spatele la clienti si-n fata frigiderului cu iaurturi (cred ca le numara), cam tipase la ele. Cer raspicat un iaurt, femeia se duce spre frigider, spune sefului ca vrea sa ia ceva de acolo, ala mormaie ceva si nu se da la o parte. Eu plec furioasa si fara iaurt. Ma gandesc cu amaraciune ca oamenii nu se implica deloc in ce fac. Astia care lucreaza in comert. Pai interesul tau e sa tii clientul fericit, ca aduce altii dupa el, ca il fidelizezi, you stupid moron.

- nemultumirile legate de mersul la doctor si de felul in care trebuie sa tratezi problema daca nu ai cum sa platesti bani grei pentru servicii medicale de calitate. Eu cred ca sunt cel mai putin in masura sa vorbesc despre asta pentru ca 1) sunt sanatoasa, totusi; 2) am ajutoare medicale in familie. Cu toate astea ma apuca toate pandaliile cand trebuie sa ma duc sa haituiesc un medic prin spital. Ca spitalul e groaznic, ca daca mergi la spital, deci gratis, trebuie sa dai o atentie, ca mergi pe la 10.00, dar abia la 11.00 te vede, ca mai intervin si asistentele cu atentii and stuff…. si-n principiu faptul ca trebuie sa ai o atitudine umila, sa nu cracnesti, ca altfel s-ar putea sa te trezesti ca nu mai primesti nimic, nici macar ce ti se cuvine legal. In acelasi timp, fiindca am persoane apropiate de cealalta parte a baricadei, pot sa inteleg si punctul lor de vedere. Simt si greutatea de pe umerii lor. Si ma infurii si mai tare.

- prin cate etape/grade/niveluri de dor poate sa treaca un om. De la lipsa fizica, la cea psihica, la un pic de disperare amestecata cu nerabdare, pana la “ce sa mai tot vorbim atata, sa vina odata acasa”. Si cand crezi ca esti in echilibru, ca punctul critic a trecut, ca de acum e doar obisnuinta, apare cate ceva care iti dovedeste ca nu e asa. Care te face sa explodezi fara sens, aparent, si care te duce pe noi culmi ale disperarii. E si asta o experienta…

- ma gandeam cu ingrijorare zilele trecute cata lume pare a avea probleme psihice. Eu merg in fiecare zi cu autobuzul, iar in spatiul asta se manifesta, cred eu, cel mai bine, starea sociala adevarata. Vezi cum sunt oamenii, cum se poarta cu ceilalti, cum vorbesc, cat de dispusi sunt sa lase de la ei. Acum vreo saptamana am avut parte de o scena oarecum hazlie: o doamna a inceput sa tipe ca din gura de sarpe la un domn care ar fi atins-o cumva, ar fi impins-o in vreun fel, si nu si-a cerut scuze. Faptul ca i-a atras atentia in gura mare era cum era, insa totul a continuat fara ca cineva sa intervina decat dupa o vreme. Femeia a inceput un “monolog” zbierator in care refrenul era “tu stii cine sunt eu?? tu stii cu cine stai de vorba??”. Ca apoi sa spuna ca e politista, ca e inspector si ca o sa-l duca la sectie pe nesimtitul ala care ii si vorbea in doi peri. M-a speriat agresivitatea, mi s-a parut ca a clacat destul de repede si cred ca pur si simplu avea o problema psihica. Lumea radea in jur, insa nu era de ras. Cu atat mai mult cu cat astfel de cazuri vad in fiecare zi. Pare ca o luam cu totii razna.

Cam astea au fost.

Astea sunt micile mele comori. Si inca multe altele la care ar trebui sa ma gandesc mai des

Si in general pentru toti oamenii din jurul meu care isi exprima in vreun fel nemultumirea, problemele si cer, verbal sau nu, rezolvare

PLEASE TAKE A NUMBER

Ca sunt una si n-am cum, maica, sa pot sa va ajut pe toti.

Sa nu ma intrebati in ce context ajung eu mereu mama ranitilor, poate pentru ca Venus e in Casa I in horoscopul meu si din cauza asta imi doresc sa fiu tot timpul in ajutorul oamenilor. Dar uneori ma simt coplesita. Si-n acelasi timp, desi nu fac asta pentru vreo rasplata, mi se pare foarte funny cum problemele mele, atunci cand exista, sunt complet inexistente pentru altii pentru ca, nu-i asa, eu n-am niciodata probleme, doar solutii.

Prima oprire planificata anul asta va fi la Nisa. M-am gandit ca poate ajung si la Paris, a patra oara in viata (poate de data asta stau mai mult de o zi, sa urc si pe blestematul ala de turn), insa depindem de ofertele si promotiile de la lowcost.

Asadar, calatoria e planificata pentru Nisa unde voi merge la Campionatul Mondial de Patinaj, la proba libera de dans . Nu va ganditi ca sunt o mare fana a acestui sport, nici pe departe. Insa Cristina, prietena mea, este, si, pentru ca e ziua ei in perioada aceea, am zis sa facem o “nebunie” si sa mergem.

Imi doresc sa mai ajung in Portugalia la vara, poate si la New York mai incolo, depinde cum o sa stau cu finantele. Asta e planul meu pentru 2012, sa ajung in cat mai multe locuri se poate, am vazut prea putine din lumea asta mare si nu e nici un moment mai bun decat prezentul.

In august 1990 am plecat in Franta la un festival de folclor. Pe vremea aceea aveam 12 ani si faceam parte dintr-un ansamblu, la Deva, alaturi de alti copii cam de varsta mea. A fost prima data cand am iesit din tara, iar calatoria, cu totul, a fost decisiva, intr-un fel, pentru evolutia mea de mai tarziu. Ne-am pregatit cum am stiut noi mai bine pentru festival, aveam un program destul de incarcat, cu multe dansuri, aveam si o trupa de copii-calusari din nu mai stiu ce sat din varf de munte, si s-au gandit coregrafii ca ar fi frumos daca am invata si un cantecel in franceza sa-l cantam la sfarsit, spre deliciul audientei bretone, unde mergeam.

Zis si facut. Am invatat versurile pe de rost, ca papagalii, fara sa stim ce inseamna prea bine, nu de alta dar nici unul nu facusem inca franceza la scoala. Sau aia care facusera nu stiau sa zica decat “J’ai faim”, “Bonjour”, “Salut” si cam atat.

Ce cantecel credeti ca au cantat 30 de copii pana in 13 ani francezilor care ne priveau cu curiozitate amestecata cu un fel de mila (doar eram les enfants de Roumanie fix dupa caderea regimului Ceausescu)?

“Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon, fait bon, fait bon (langa blonda mea/ ce bine e, ce bine e, ce bine e)
Aupres de ma blonde / Qu’il fait bon dormir” (langa blonda mea / ce bine e sa dormi)

Nu-mi amintesc deloc ce reactii erau atunci cand cantam, imi amintesc insa de calusarii din varful muntelui care sa straduiau cat puteau sa pronunte corect si tot ardeleneste le iesea. Cu “blondîîîîîîîî” la sfarsit, sa nu cumva sa greseasca.

Asta e cantecelul, l-am gasit pe youtube:))

Am tone de lucruri de facut acasa. De la micile treburi gospodaresti pana la chestii mai “mari”, sa zicem.. De la spalat cana de cafea de azi dimineata pana la organizarea dulapului, dereticat, facut mancare, citit, desenat, vazut un film misto… Cu toate astea, invariabil, ma trezesc ca dau scroll pe Facebook, click pe linkuri de pe Twitter, deschid google reader, google plus, gmail, youtube, yahoo, blog (ca acum, de fapt) si-mi dau seama ca ooooops, s-a facut tarziu si ar trebui sa dorm. Si tot asa, zi de zi, pare metoda de lobotomie perfecta, stiu. Intre timp, pisica mea sufera de singuratate cu mine in casa, in chiuveta se strang canile de cafea si alte farfurii, mancarea se cam strica in frigider pentru ca n-o mananc, hainele proaspat spalate si uscate stau maldar in fotoliu de ceva timp.

Pe buna dreptate, mama mea m-a certat intr-o zi ca nu ma odihnesc deloc, ca nu-mi dau timp mie insami, ca sunt mereu out si ca asta nu poate sa-mi faca bine. Mi-a fost greu sa-i explic ca prefer sa ies decat sa stau acasa cu laptopul in brate. Simt ca m-as aliena, desi continui sa fac asta de fiecare data.

Am pus-o, acum ceva vreme, pe seama jobului. Cand lucrezi cu stiri online n-ai nici o scuza, trebuie sa fii in orice secunda informat. Insa dupa aceea pare-se ca am ramas agatata de obiceiul asta prost de a-mi pierde viata pe net. Uneori, mai ales in weekend, trec prin perioade de “denial”, cand nu deschid netul deloc. Insa asta nu se intampla decat daca nu sunt acasa. Pentru ca acasa set-up-ul e in asa fel incat pur si simplu nici nu ma descalt, dau mancare pisicii, ma asez pe canapea, deschid laptop, deschid TV si acolo intepenesc cateva ore.

Nu stiu cum sa ies din schema asta singura. Am incercat sa-mi stabilesc “targeturi”, lucruri de facut acasa, sa-mi pun bilete sa nu cumva sa uit.. degeaba. Ma tine prea putin. Mai incerc. Nu ma dau batuta. Fix dupa ce public postul asta .

Ladies and gentlemen, I give you David Bowie – Absolute beginners (Versuri mai jos). Enjoy

I’ve nothing much to offer
There’s nothing much to take
I’m an absolute beginner
And I’m absolutely sane
As long as we’re together
The rest can go to hell
I absolutely love you
But we’re absolute beginners
With eyes completely open
But nervous all the same

If our love song
Could fly over mountains
Could laugh at the ocean
Just like the films
There’s no reason
To feel all the hard times
To lay down the hard lines
It’s absolutely true

Nothing much could happen
Nothing we can’t shake
Oh we’re absolute beginners
With nothing much at stake
As long as you’re still smiling
There’s nothing more I need
I absolutely love you
But we’re absolute beginners
But if my love is your love
We’re certain to succeed

If our love song
Could fly over mountains
Could sail over heartaches
Just like the films
There’s no reason
To feel all the hard times
To lay down the hard lines
It’s absolutely true

Ma gandeam sa fac un panou pe care sa lipesc poze cu fosti si prietenele lor de dinainte sau de dupa mine care, intr-un fel sau altul, au legatura cu mine. Si asta pentru ca am descoperit pe parcurs ca Sanuca are dreptate si ca lumea asta e ca un mare dormitor. Toata lumea stie pe toata lumea si, intr-o mai mica sau mai mare masura, toti au fost implicati sentimental intre ei.

Panoul meu ar arata ca un arbore si ar fi fost interactiv, pentru ca ar fi fost expus intr-un spatiu public. In felul asta oameni de care eu inca nu stiu ar putea sa vina sa faca singuri legaturile:). Si ar putea afla si ei de alte legaturi pe care nu le stiau sau poate doar le banuiau. In scurt timp, panoul asta n-ar mai fi fost despre mine, ci despre noi toti, cum suntem legati invizibil intre noi si cum, de fapt, ne invartim intr-un univers mic, limitat, in care ne agitam nemasurat.

Mi-am adus aminte azi de panoul meu in timp ce descopeream noi legaturi. Exista oameni care tin mortis sa-mi apara in viata cam in aceeasi schema; poate ar trebui sa nu ma mai mir atat, iar data viitoare sa stiu ca aia e schema lor, chiar daca altii sunt cei implicati.

Totusi, poate pana la urma il fac. Cu toate riscurile