In trecut am avut mai multe depedente de acest gen. Prima de care-mi amintesc puternic si acum a fost “Heroes” jocul. L-am iubit ca pe nimeni altul si ma gandesc cu drag la el. Si cu nostalgie. Pe vremea aia aveam timp. Apoi a fost Seinfeld. Am facut insa o supradoza la un moment dat si acum nu prea mai pot sa ma uit la el in stil “maraton”. A urmat, in all its glory, “Sex and the City”. Of course. Si de asta m-am lecuit cumva in vacanta de iarna cand l-am mancat pe paine dimineata, la pranz si seara. Ca sa inlocuiesc o dependenta cu alta, am incercat “Rome”. A mers si nu prea. Nu stiu de ce.

Un alt drog favorit, pe care-l consum in doze mici si numai cand sunt la Eugen e “Two and a Half Men”. Ma distreaza si-mi place ca e scurt, nu ma face sa ma “angajez” la doua ore de film cand eu mor de somn. De fapt, cam asta ar fi secretul serialelor. Doze mici, bine dramuite, te fac sa vrei mai mult si mai mult.

Asadar, acum sa ma scuzati. “Heroes” seara a devenit echivalentul cafelei de dimineata. Nu mai pot fara. Cel putin saptamana asta.

Asadar, daca tot m-am trezit azi mai devreme, am purces inspre facerea painii. Intre timp am mai facut si o supa, si niste snitele si niste spanac, dar cel mai mult m-a incantat painea. Acu… sa fie si buna:).

Bonus: cateva poze cu diversele faze ale painii:).

Am framantat aluatul..

L-am pregatit sa-l pun la crescut…

Aluatul a crescut intr-o ora cat altii-n 10

Asa ca a fost pus in tava si dat la cuptor..

A iesit aceasta paine draguta:)

La care Mika se uita cu ciuda (painea a primit mai multa atentie decat ea)

Pana una alta…. cum e?

Cu gandul asta am plecat de la “Alice in Wonderland” a lui Tim Burton. Nu stiu exact cat de mult m-a impresionat faptul ca era IMAX, ca era 3D, am ramas cu senzatia asta ca the Alice in me is kinda gone. Eugen crede ca e un film “de muieri” si ca sunt sincope in scriitura (dar el se pricepe la teoriile astea scenaricesti, iar eu nu), insa mie mi-a placut in the end. Evident, nu e genul de film care sa ma dea pe spate, iar Johnny Depp e roscat si pictat pe toata fata:), iar eu l-am placut mai mult brunet si nespalat cum era in “Piratii din Caraibe”.

Ca si in cazul “Avatar” la IMAX, subtitrarea a fost o problema pentru ca e mica-mica in josul ecranului si e 2D. Altfel… it was nice.

As vrea sa schimb felul in care arata blogul asta. Vreau un design nou. Vreau sa-l organizez altfel, desi n-am nu stiu ce continut. Imi place headerul:), dar as vrea sa-l integrez intr-o alta tema.

Voi ce ziceti? Sa-l schimb? Daca da, in ce fel? Sugestii de teme, anyone?

In al doilea rand am decis sa incerc sa mananc altfel. Cred ca m-am molipsit de la Ralu si de la retetele ei. Mai ales ca ne stoarcem creierii ce sa mai mancam la pranz, iar azi in sfarsit am reusit sa nu mai am in fata mea cartofi si piept de pui la gratar. Nu mai pot cu felul asta de mancare. Azi am mancat supa de linte si tabouleh. Foarte bun. Sper s-o tin asa, sa n-o dau iar pe covrigi, fulgi de porumb cu iaurt si ceva acolo aruncat in casoleta.

Parca nu mai sunt asa confused ca in postul de mai jos. Doar ca azi mi-am dat seama ca am ramas cu putine lucruri in minte de anul trecut. Vacantele, da… In rest? Nu stiu. Poate ca-mi lipseste perspectiva aia din care sa vad lucrurile altfel. Care sa-mi usureze viata mentala si sa-mi genereze energia aia de care am nevoie. Complicat.. stiu. Cred, totusi, ca e doar o faza. Sper. Sau e prea lunga iarna asta si tare as dori sa vina primavara.

Asa… de ce “confused”, veti zice. Pai, asa au fost ultimele doua saptamani. Asa sunt eu in continuare. Am senzatia de cele mai multe ori ca nu pricep ce vrea lumea de la mine. Sau chiar daca inteleg, nu stiu cum sa fac sa ma achit cu brio de toate indatoririle zilnice. Imi epuizez resursele pe chestii marunte iar in the end tot mi se pare ca n-am facut mare branza. Sunt confuza pentru ca am inceput pe nesimtitelea sa ma re-evaluez, de fapt sa-mi re-evaluez prioritatile si dorintele. Si inca nu am totul figured out. It’s gonna take a while, I believe.

So please, bear with me. E posibil ca urmatoarele posturi sa fie plangacioase si ingrozitor de egoiste. Dar am nevoie de asta. Trebuie sa o scot cumva la capat, iar daca scriu cred ca imi va fi mai usor.

Culmea, nu mereu patesc asta la munca, de unele lucruri imi dau seama, insa cred ca e vorba mai degraba de practice decat de altceva. Insa in viata mea in general, mai ales cand e vorba de mine, nimic nu e de ’scos in fata’. D-asta ma enervez cand mi se servesc exemple de viata, aceleasi de acum 20 de ani. Sa va dau un exemplu:
- acum 20 de ani mama imi zicea: uite verisoara-ta, a luat 10 la olimpiada, a luat premiul I, a castigat nush ce concurs. Asa trebuie sa faci si tu
- acum 10 ani, tot mama: uite var-ta, fata desteapta, bursa in America, bravo ei. Nu stiu tu de ce nu te inscrii la bursele astea
- in zilele noastre: draga, uite ce viata frumoasa: casa in NY, un copil, al doilea pe vine, serviciu serviciu, sotul, sot… bravo ei…

Eu eram.. fara argumente. Daaa… am o varsta, dar n-am plantat un pom pana acum (dar am plantat destule rosii, am plivit ceapa, am adunat prune si cartofi.. oare astea se pun?), de casa nici nu imi pun problema, iar de inotat nu prea stiu sa inot ca sa salvez un om de la inec. Sau de la orice altceva for that matter. Asa ca am inghitit galusca si am incheiat conversatia (astea moralizatoare in care ti se cere socoteala mereu sunt neplacute), insa apoi mi-am dat seama ca, daca eram mai iute de minte si mai aware de calitatile mele, ignorand complet defectele, as fi avut vreo doua replici sa dau la exemplele astea ce mi se servesc de atata vreme. Eheeei, de aveam eu stofa de vanzator, sa vezi cum mai aveau toti nitel si-mi ridicau statuie!