anurim

Imi placea sa scriu. Verzi si uscate. Aici pe blog, mai ales in ultimii patru ani, insa si inainte, in diverse jurnale pe care invariabil cineva mi le citea. Stiam ca la scris nu stralucesc, insa eram convinsa ca nu era neaparat lipsa de “penita”, ci doar lipsa de rabdare, de atentie, dorinta aia de a spune prea multe prea repede, astfel incat sirul cuvintelor nu era nicidecum pe masura senzatiei, a gandului cu care incepusem sa scriu.

In timp nu m-a mai preocupat neaparat talentul meu scriitoricesc. Ma multumeam sa cred (and I still do) ca sunt in stare sa descopar un text valoros, o scriitura adevarata, ca pot sa critic constructiv. Pana cand, recitind blogul asta, mi-am dat seama ca sunt incapabila sa mai exprim senzatii, ganduri, in cuvinte. Nici macar alea mediocre din jurnalele de acum 10 ani. I have little pleasure in words right now. Ma auto-cenzurez pentru ca anticipez critica celor din jur. Fie de forma, fie de fond. Asa ca dau foarte putin, top of the top of the iceberg.

I also used to laugh a lot. Pana acum un an eram obisnuita oarecum sa depind emotional de cineva. De starile, cuvintele, gesturile cuiva. Intre timp, m-am obisnuit sa nu mai depind de asta, cred ca m-am salbaticit cumva, domesticirea s-a prescris.

Cu greu, chiar si acum, imi dau seama ca oamenii in general nu ma iau in serios. Bine, sunt momente in care nici eu nu ma iau foarte in serios, insa cred ca firea mea destul de sociabila, vesela, lipsa de replici acide (mereu ma blochez cand mi se spune o “rautate”, nu stiu sa reactionez, nu am spontaneitatea aia de a raspunde pe masura) face ca eu sa exist for some people doar in masura in care avem antren, fun, d-astea… Insa a existat o vreme in care chiar daca stiam toate astea, nu-mi pasa. EU stiam cum sunt inside. De ce acum ma deranjeaza… si cum se intampla “rebranduirea”… it’s complicated. Really. Si e cam foarte tarziu ca sa ma psihanalizez pe blog, urmand sa regret in the morning ca am “dat prea mult din casa”.

But this is how I used to feel.