Nu se compara cu nimic din ce-am vazut pana acum. Au fost momente cand simteam ca vreau sa-mi ies din piele, corpul asta prea mic, care se misca prea incet, nu ma ajuta, nu era deloc pe masura trairii.
Am sarit, am dansat, am urlat cat m-au tinut plamanii, am ras cu ei, sunt sariti de pe fix complet, mai ales tataie de la vioara, ne-a dat rusine tuturor. Cum, ma, sa ai atata energie la varsta aia? M-am bucurat tare ca m-am dus, m-au incantat.
Am fost “lovita” de curand cu o intrebare destul de delicata. Fetele astea de la perfecte.ro, surorile noastre mai mici, voiau sa stie ce fac in situatia in care, in timp ce am o relatie, ma indragostesc de altcineva.
There goes my answer:
Dificila si delicata situatie. Si, evident, se poate intampla oricui. Si, la fel de evident, de la o relatie la alta si de la un om la altul reactiile sunt diferite. La 20 de ani probabil ca nu as fi gandit prea mult. Daca m-am indragostit de altcineva, inseamna ca am fost disponibila emotional pentru asta, inseamna ca oricum relatia actuala nu mai mergea si deci nu are rost sa ma amagesc si sa mai stau in ea. Pentru ca noua indragosteala mi s-ar fi citit pe fata si in comportament.
La 30 de ani lucrurile sunt mai complicate. Stai si diseci indragosteala, traiesti bucati din ea, intens, mai intens ca la 20, insa nu poti lua decizia aia ferma si categorica din prima. Experienta iti spune ca asta poate fi doar o atractie trecatoare, un moment vulnerabil in care partenerul nu-ti da atentia pe care o doresti, si nu vrei sa renunti la ce ai cladit. Nu vrei, insa, nici sa scapi ocazia unei chestii misto, asa ca, de cele mai multe ori, traiesti duplicitar pana cand lucrurile se lamuresc. D-asta zic ca un raspuns clar e complicat. Depinde de cum sunt eu in relatie, de cum e el in relatie cu mine, de cum s-a intamplat indragosteala asta si de cat de mult sunt dispusa sa renunt la ce am pentru ceva ce nu stiu daca o sa am.
Si mai cred ca totusi, daca e ceva autentic, lucrurile sunt destul de clare, m-as desparti pentru ca n-as putea trai complicitar.
Andressa si Miruna de la Siblondelegandesc au raspuns si ele la aceasta intrebare:).
… mama mea ar fi prezenta online. De cativa ani, cred, ma bate la cap sa ii iau un calculator cu net, sa intre si ea sa vorbeasca cu mine, cu frati-mio, cu prietenele ei, sa vada si ea poze, sa gaseasca retete.
Pe mine sincer m-ar ingrozi ideea asta, ca mama e pe net. In primul rand, mama e un mic detectiv. Si primul lucru ar fi sa caute pe Google dupa mine. Si apoi, evident, sa se uite la toate pozele puse pe Facebook (mi-a zis saptamana trecuta ceva de genul “aoleu, cine stie ce poze ai pus acolo pe facebook ala al vostru” – !!!!), sa cerceteze toti prietenii si sa ma intrebe de fiecare in detaliu.
Ar ajunge negresit si pe blog. Si daca atunci cand eram mica imi cauta jurnalele si in gaura de sarpe, acolo unde le ascundeam, acum cred ca ar sta zile si nopti sa citeasca ce am scris din scoarta-n scoarta si sa interpreteze, sa rumege, sa faca scenarii si sa ma izbeasca cu o concluzie pe care n-as sti de unde sa o iau. Pentru ca apoi sa trebuiasca sa refac firul logic si sa inteleg cum a ajuns la ea.
Dar cred ca dupa tot “socul” asta initial, mama mea ar fi cool pe net. Pentru ca e open minded, e curioasa si se adapteaza repede la nou si, cel mai important, nu a uitat sa rada, sa se distreze. Asa ca netul ar fi un loc minunat pentru ea. Sunt convinsa ca ar incerca toate prostiile de aplicatii si quizzuri de pe Facebook si m-ar spama cu ele, cred ca as primi frecvent telefoane cu intrebari tehnice la care mi-ar fi greu sa raspund pentru ca as fi prea ocupata sa rad in hohote, insa cred ca in sfarsit ar intelege lumea in care traiesc eu.
Hm. Poate ca e momentul ca ea sa faca cunostinta cu WWW-ul.
Asa, brusc. Intre doua mailuri la care am raspuns cu telefonul lipit de ureche, amintindu-mi in acelasi timp de alte lucruri pe care trebuie sa le fac si incercand sa nu pierd din vedere ce e mai important, sa nu ma pierd in detalii, sa fiu mai eficienta.
Am obosit crunt. Am simtit ca nu mai am energie nici sa ma ridic de pe scaun, nici sa-mi ridic ochii atunci cand cineva se apropia de biroul meu sa-mi spuna ceva. Ma concentram cu greu si literele se buluceau in fata mea, ingramadite, parca lipsite de sens. Si m-am chinuit sa le citesc sensul, sa le pot da drumul in lume.
Acum imi simt capul greu si picioarele de plumb. Asa vrea sa dorm vreo cateva zile sa si pot apoi sa o iau de la capat, fresh, asa cum se intampla mereu cu mine cand imi dau restart. Prima data ma plang peste tot ca nu mai pot, desi pot, apoi trag de mine sa fac tot ce am de facut, apoi intervine un moment de criza in care simt ca toate greutatile lumii apasa pe umerii mei. Apoi cad. Si apoi imi revin.
Now I feel like I’m falling. Inside of me, everything is falling apart. Asta ma dispera de fapt la senzatia asta de oboseala, ca vad totul in negru, imi pare ca nimic nu e bine si, cel mai rau, ca nu e nimeni langa mine sa ma scoata la lumina sau sa-mi dea siguranta ca totul va fi ok.
Oh, dar maine e o noua zi. Si pana atunci voi fi dormit.
“Acest film e despre noi toti, despre dragoste, coincidente si intalniri neasteptate”.
E un film despre iubiri tinere, despre dragostea matura, despre mirajul indragostelilor virtuale. E o comedie romantica ROMANEASCA la care am ras cum demult nu mi s-a mai intamplat, mai ales la un film romanesc. E un film pe care l-am devorat si de care nu ma mai saturam. Au fost replici savuroase, un umor de situatie demential, personaje firesti. Dar nu va spun mai multe, ca nu mai are farmec, trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Din 4 martie, la cinema:).
A fost cea mai frumoasa supriza de 1 Martie pe care am primit-o si am avut parte de tot rasfatul: cocktailuri, flori, martisoare, hahaiala cat cuprinde cu fetele. Le-am intalnit si pe doua din actritele din film, Dana Voicu si Ana Popescu, cu care am apucat sa dezbat finalul care mie mi-a placut in mod deosebit tocmai pentru ca te lasa sa crezi ce vrei.
Iar pentru toate astea, am a multumi unei persoane speciale care a facut ca totul sa se intample asa cum s-a intamplat: Cristina Bazavan. Chapeau, cherie!
PS – sa nu va mire faptul ca, la un moment dat, cineva m-ar putea striga “Jipescu”. E un personaj in film, Miruna Jipescu, tocilara clasei, olimpica la fizica, cu care m-am identificat instant, iar dragele mele amice n-au putut sa nu speculeze situatia si sa nu-mi gaseasca o noua porecla.
Bai, se intampla ceva. Nu stiu daca e bine sau rau, dar pur si simplu e atipic.
De obicei vineri seara e party night la mine. Sau, daca nu party, cel putin iesit in oras cu lumea, ras si voie buna pana la loc comanda. Vinerea asta, unlike others, nu mi-am dorit decat sa ajung acasa. Degeaba imi spunea o prietena ca merge la un concert, iar alta prin nush ce club, nimic nu m-ar fi scos din toanele mele de izolare. Asa ca am stat in fata televizorului si pe net pana mi s-a facut somn.
De obicei sambata e rost de leneveala, cafea multa, mancare putina. Ocazional, e si zi de curatenie. De obicei prefer sa nu ies din casa decat dupa-masa, cand in sfarsit ma simt in stare sa dau nas in nas cu agitatia din orasul asta. Not this Saturday. Ma duc la mama, acolo ma intalnesc cu doua dintre matusile mele. Ar fi trebuit sa fie un pranz normal, dupa care sa merg sa-mi vad de ale mele. Ei, as! Ne-am strans patru femei la o sticla de vin rosu (sec, logic) si pana la 7 seara nu m-am dat dusa. Am ras cu gura pana la urechi, in stilul clanului femeiesc din care ma trag, si am pus tara la cale asa cum se cuvine. Au urmat niste scurtmetraje ciudate la ShortsUp, unele macabre, altele cam desucheate. Very unlike my Saturdays.
De obicei duminica ma duc la mama si apoi program de voie. Duminica asta m-am dus la mama, dar apoi, pana noaptea tarziu, m-am invartit printre camere foto, blituri si reflectoare si mi-am dat cu parerea, fara sa am habar, despre lumini si umbre. And it was fun.
Si, desi azi dimineata m-am trezit un pic “ratacita”, mi s-a parut interesant ca weekend-ul asta atipic a reusit sa ma scoata din monotonie si sa-mi dea un fel de perspectiva pe care nu o asteptam. Yeah, it was weird good.
I used to worry a lot about who I would be when I grew up. How much money I would make or someday I would become some big deal. Sometimes the thing you most want doesn’t happen. Sometimes the thing you never expect often does. You meet thousands of people and none of them really touch you. Then you meet one person and your life is changed forever.
In caz ca aveti chef de un film usurel, de weekend, care sa nu fie tocmai stupid in scenariu si nici violent, nici prea action, nici prea baietesc, “Love and other drugs” e perfect. Mai ales daca sunteti, ca mine, in starea aia in care “indragosteala”, “iubire”, “relatie” sunt niste probleme dezbatute intens in toate mediile posibile.
Cred ca prietenele mele imi vor da in curand “ignore” pana cand ma voi reseta si voi vorbi de altceva decat de relatii si cat e de complicat cu ele. Sau pana cand voi renunta sa disec orice gest and start living for myself instead of someone else.
Dar trebuie sa intelegeti ca asta e drogul meu. Pot sa ma las de tigari, de cafea, de ciocolata. Nu pot sa nu am macar iluzia unei povesti de amor, nu pot sa nu caut in orice inceput un posibil “this is it”, n-am cum sa nu ma entuziasmez, trebuie sa consum totul, atunci, la momentul ala, pe care trebuie sa-l traiesc intens. Si da, trebuie sa am si iluzia unui fel de viitor, chiar daca suna putin probabil, chiar daca deep down inside stiu ca nu se va intampla. Si mai stiu ca ma plictisesc relativ repede, indeajuns de repede incat iluzia viitorului proiectat in faza “indragosteala” sa nu mai insemne mare lucru, decat poate o amintire generatoare de nostalgie.
Asa ca dragele mele, please bear with me. Va aparea probabil un ins care-mi va pune capac si atunci o sa va intreb de ultimul model de cratita sau ce culoare e trendy pentru draperiile din living. Pana atunci, insa, nu pot sa va stresez decat cu love-and-relationship issues, probleme de maxima urgenta si importanta, evident, care nu sufera amanare si nu tin cont de zi si ora.
Si, pe aceasta cale, va multumesc :*.
Eu nu m-am considerat pana acum o vreme un om norocos. N-am castigat niciodata la Loto, la examene nu am avut vreo mare bafta de subiecte (mai putin la Bac, cred). Totusi mi-am dat seama ca in viata asta sunt mai multe feluri de noroc. Iar eu una am noroc la oameni. Un noroc incredibil, if I might say so.
Pana sa ajung la Bucuresti nu realizam asta. Dar ajunsa aici, oarecum pe cont propriu, am avut noroc sa intalnesc oameni misto. Care m-au dus spre alti oameni misto. Chiar daca intalneam oameni nasoi, trecea pericolul pe langa mine. Chiar daca as fi putut pati rele, ceva m-a aparat mereu.
Si, mai mult decat atat, am avut norocul sa cunosc oameni providentiali fara de care nu as fi fost eu, cea de azi. Oameni pe care nu i-am cautat, au aparut pur si simplu in viata mea atunci cand aveam nevoie si nu stiam ce-mi lipseste. Oameni care m-au ajutat dezinteresat, oameni care m-au bucurat cu un gest, oameni alaturi de care m-am maturizat, care au participat activ la evolutia mea. Oameni care m-au fericit sau care, chiar daca m-au amarat, mi-au dat o lectie de care aveam nevoie.
Si de aceea ma gandesc ca poate n-ar fi bine sa-mi fortez norocul jucand la loto. I wanna keep the good people comin’ to me.
Sunt momente cand in capul meu zumzaie ideile ca-ntr-un stup de albine si stiu exact cum vreau sa sune povestea si cum o impart in paragrafe si cum incep acele paragrafe si cum se termina. Sunt momente, ca acum, cand e o seceta ingrozitoare, cand nimic nu mi se pare bun si misto si de povestit.
Am incercat sa scriu o poveste de dragoste. Una traita de mine. Si n-am putut. Prima de care m-am apucat era prea proaspata in cap ca sa o pot verbaliza, sa o pot face publica, vreau s-o tin inca pentru mine, s-o las sa mi se decanteze in minte pentru ca apoi sa pot sa o descriu.
Urmatoarea era povestea aia de dragoste de care iti amintesti intotdeauna cu un zambet, povestea pe care o vei spune nepotilor, mini-arhetipul personal for a love story. Povestea asta a mea s-a intamplat acum multa vreme si, deci, am crezut ca o voi scrie pe nerasuflate. Da’ de unde. Pe masura ce o scriam mi se parea ca o banalizez. Cuvintele mele nu pareau sa aiba puterea sentimentelor de atunci, nu am gasit combinatiile potrivite sa redau, asa cum am simtit, the magic of the story. Si pentru ca era vorba de ceva trait de mine, cred ca nimic nu ar fi fost suficient de bun.
Probabil ca daca as fi inventat o poveste ar fi fost mult mai simplu. Daca personajul principal nu eram eu, mi-ar fi fost mult mai simplu sa devin maestru-papusar si sa incurc itele asa cum trebuie. Dar chiar si asa, e destul de complicat sa pot sa raman concentrata asupra unei povesti mai mult de cateva pagini. Hm. Ma intreb cum naiba or avea rabdare sa scrie romane scriitorii astia.
Fiindca sunt in plin proces de schimbare, lucru despre care am mai vorbit in alte posturi (sau, ma rog, nu am dezbatut, doar v-am anuntat ca sa stiti:P), mi se intampla sa capat perspective noi asupra unor lucruri pe care pana acum nu le bagam in seama.
De exemplu, a inceput sa-mi placa vinul sec. Pana acum vreo 3 saptamani, vinul era o bautura rara in meniul meu. Si daca nu era demidulce (sau chiar dulce), ma strambam si strangeam din buze. Insa cumva si-a facut loc in viata mea si vinul sec, mai degraba rosu, pe care acum il degust destul de des. Si nu, nu ma stramb, il gust cu curiozitate si am senzatia ca mereu voi avea o surpriza. Pentru ca povestea cu vinul nu e deloc simpla (si cum, doamne iarta-ma, ar putea fi ceva simplu in viata mea, cand eu iubesc lucrurile complicate in care ma bag cu capul inainte?), vinul nu e la fel de la prima inghititura si pana la ultima din pahar. Prima data poate sa para neprietenos, aspru, acru, nefericit. Si abia apoi, cand te imprietenesti cu el, devine putin mai deschis, se catifeleaza, asperitatile se domolesc, te duce intr-alta lume.
In acelasi timp cu vinul sec, a inceput sa-mi placa sa beau cafeaua mai amara. In caz ca n-ati stiut pana acum, eu iubesc cafeaua nemarginit si nu-mi pot vedea viata fara ea. O iubesc in toate formele, mirosul ei imi da o stare de bine. Dimineata ma tratez mereu cu o cana mare de cafea cu lapte si mult zahar. Ei bine, de cand cu vinul sec, presupun eu, am inceput sa beau si cafeaua cu mai putin lapte si zahar, ba chiar azi de dimineata era aproape black, de m-am mirat de mine.
Ca sa nu mai vorbesc de andivele cu somon pe care le-am devorat cand am fost cu fetele la Spa, eu care uram andivele din toata inima si nu le intelegeam menirea pe aceasta lume. Si totusi combinatia cu somon fume a fost atat de delicioasa incat am trecut peste gustul amarui ca peste o durere placuta si nu foarte persistenta.
Sa adunam aici ca n-am mai fumat de ceva vreme si as putea spune ca, desi nu astea au fost rezolutiile mele pe 2011, lucrurile nu stau tocmai rau:).
