Dragi oameni si draga Alina,
La cererea publicului, am updatat wishlistul. Anul asta nu vreau prea multe. Lucruri, adica. In rest, cred ca vreau prea multe deodata si nu o sa le am niciodata. Dar nu-i nimic, noi sa fim sanatosi:). Va las cu Tracy, melodia asta m-a urmarit toata seara, unde ma intorceam, dadeam de ea.
Simt eu asta, ca sunt in plin proces de schimbare. Si, ca un facut, toate lucrurile din jur par sa se schimbe in acelasi timp cu mine.
Am nevoie sa-mi schimb ritmul de viata, de la ce mananc, pana la ce fac atunci cand nu sunt la munca si pana la ce imbrac. Ma distreaza ca atunci cand port rochie, colegii ma intreaba daca am vreo intalnire sau ceva:)). De fapt e doar modul meu, subconstient, de a face mici schimbari ici si colo, ca intr-un final sa se vada si in the bigger picture.
Nu cred ca ma schimb fundamental. N-am facut-o de atata vreme. Simt doar ca sunt, de ceva timp, intr-o apatie in relatia mea cu mine. Parca nu mai putem discuta noi doua, eu cu mine, asa cum o faceam. Si trebuie sa dau un refresh, un reboot, sa reinstalez ceva undeva, ca sa ne simtim bine din nou, ca asa nu se mai poate. Pentru ca am senzatia ca traiesc intr-o bula in care lucrurile, deloc usoare de altfel, sunt oarecum previzibile.
Ma duc la munca. Ma agit cu diverse. Plec de la munca. Uneori ies prin oras, vad oameni. Vine weekend. Mai ies cu fetele, sambata lancezesc cu Mika in brate, mai cumpar una alta, vine ziua de luni, o iau de la capat. Nu mai sunt curioasa, nu mai citesc, nu mai ascult muzica. Nu mai tin minte care a fost ultima carte care mi-a placut. Nu am mai ascultat de ani buni un album cap coada, nu mai am rabdare. Muzica mea se intampla acum la radio sau pe youtube. Toate astea trebuie sa se schimbe acum. Nu se poate sa treaca viata pe langa mine in micul univers creat cumva artificial, fara sa fi aflat, experimentat, gustat, simtit mai mult din ce-mi ofera lumea asta.
Sa fie asta spleenul femeii over 30? Exista asa ceva?
Nu stiu cati dintre voi, cei care ma cititi, aveti copii. Si nici nu stiu cati intelegeti pe deplin ce inseamna sa ai un copil bolnav. Dar cred ca toti puteti empatiza, macar de departe, cu parintii copiilor bolnavi de cancer. Asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa aflati ca multi dintre acesti copii bolnavi ar putea fi salvati daca au parte de dotarile necesare in spitale.
Proiectul despre care scriu, “Pasi catre viata“, asta incearca sa faca: sa ajute la procurarea acelor medicamente, ustensile, aparate de care au nevoie copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Marie Curie din Bucuresti. Plafonul propus este de 20.000 de Euro, suma necesara dotarii sectiei de oncologie pediatrica cu o camera de terapie intensiva sterila, cu aer filtrat, camera de o necesitate maxima care va scadea riscurile unei noi infectii ale copiilor tratati cu doze mari de citostatice.
Saptamana viitoare, pe 15 decembrie mai exact, organizatorii va asteapta la un concert caritabil la Kulturhaus, concert la care vor canta Vita de Vie, Suie Paparude, Les Elephants Bizarres si Gojira. Si pentru ca au nevoie de cat mai multi oameni, m-am gandit sa va spun si voua. Poate veniti.
De cativa ani ma bantuie sentimentul asta. Nu mai e asa cum trebuie, nu mai e senzatia aia ca e sarbatoare, desi mereu se intampla sa fac toate lucrurile ca la carte ca ea sa se intample. Bradul pregatit, cadourile asisderea, sarmale, cozonac, tot visit.
Cu toate astea, nu ma mai simt eu asa cum trebuie de Craciun. Si mi-am dat seama in seara asta, in masina, in timp ce ma intorceam acasa, ca de fapt toata chestia in jurul Craciunului meu era intoarcerea ACASA. Simteam altfel sarbatoarea asta inainte de 2003 pentru ca ma duceam la ai mei, la Deva. Intotdeauna ma trezea mama sau tata cu pupaturi de ziua mea. Mereu mirosea in casa a ceva bun, tort, cozonac, prajituri. Si dupa niste hlizeala prin bucatarie, aveam de lucru cateva ore cu bradul si ornamentele. Imi asteptam cuminte cadourile, ma fericeau fetele zambitoare ale alor mei cand isi deschideau cadourile. De cand mi-am castigat primii bani, m-a bucurat extrem sa le cumpar chestii pe care ei nu si le-ar fi luat. Mai ales tata reactiona ca un copil, se bucura la diverse maruntisuri d-astea fistichii.
Si dupa ce mancam sanatos, imi asteptam colindatorii. Veneau ba rude, ba prieteni, fosti colegi din liceu, pe care-i omeneam cu prajituri si vin. Si cu care plecam apoi brambura prin oras, prin alte case, sfarsind iremediabil in vreun bar. Iar a doua zi o luam de la capat cu mancat si iesit prin oras, ca nu apucasem sa ne spunem totul cu o seara inainte.
Era frumos de Craciun acasa.
Acum, desi ne strangem toti la mama, parca nu mai e la fel. Nu mai am sentimentul ala ca sunt acasa, protected and safe, asa cum mi se intampla la Deva. Si, desi mai vin copii din bloc la colinde, iar seara imi vad prieteni dragi, cel putin in ultimii doi ani, thanks to Sana, ma simt totusi misplaced. Si in toti anii astia, dupa 2003, mi-a fost cumva teama de un singur lucru: sa nu ma trezesc singura de ziua mea. Norocul meu ca nu mi s-a intamplat asta pana acum:).
Poate ca simt eu altfel decembrie asta, insa, spre deosebire de ultimii doi ani, prima zi din luna asta a fost ok. Nu m-au luat toate nostalgiile posibile, nu (prea) m-am gandit la ziua mea, nu am avut o tristete inexplicabila legata de propriile perfomante din ultimul an. I just enjoyed it.
Iar acum, pentru ca e vineri seara si eu sunt acasa, ceea ce se intampla mai rar, m-am gandit la luna asta proiectand-o in fata ochilor. Urmeaza vreo 10 zile de organizare, programare, sedinte, pritocit cadouri, gasit variante valabile pentru Revelion (ah, aici e aici, trebuie sa fac o cercetare si apoi o “sedinta” sa vedem ce naiba facem). Dupa care urmeaza niste petreceri, zile de nastere, including mine, despre care inca nu am idee cum se va intampla. Apoi, previzibil, birthday, Xmas, work, Revelion. Si gata si cu anul asta care mi-a cam scos peri albi, la propriu.
As vrea, insa, ca luna decembrie sa fie ca ziua de 1 Decembrie. Am fost calma, vesela, iar seara am avut parte de o supriza de care m-am bucurat extrem.
PS – curand voi actualiza wishlist-ul, so stay tuned:))
Seinfeld: Do you date immature men?
Woman: Almost exclusively.
Asta cred ca e extazul si agonia femeilor de orice varsta: barbatii imaturi. Ii iubesti, dar te scot din minti. Ii vanezi, dar ei nu-s deloc o prada usoara. Incerci sa-i “domesticesti” si te intrebi cata rabdare sa ai. Pentru barbatii imaturi e nevoie de o strategie serioasa, un project plan scris frumos intr-un powerpoint, daca vrei sa-ti iasa lucrurile bine. Pentru ca altfel nu merge.
Exista barbati imaturi care mai au o urma de empatie si se prind singuri, pe drum, cum merge treaba. Dar majoritatea au nevoie de vorbe spuse franc in fata, de indiferenta simulata (ah, ce le mai place asta!) si de muuuult timp ca sa se prinda ca, de fapt, vor si ei acelasi lucru ca noi.
Un barbat imatur
– nu te va suna niciodata atunci cand te astepti sau cand ati stabilit ca te va suna. Doar atunci cand nu te astepti.
– evident, se va astepta sa fii disponibila.
– evident, nu va intelege de ce esti suparata atunci cand nu te-a mai sunat de cateva zile
– nu-ti va da niciodata siguranta ca vinerea/sambata seara/revelionul/Pastele/1 mai (sau orice alta ocazie de acest gen va trece prin minte) va fi disponibil pentru tine. Posibil sa uite complet ca existi.
– va lasa intotdeauna pe ultima suta de metri invitatia undeva. Noi ne gandim 1. ca a uitat 2. ca-i e indiferent 3. ca e indecis daca sa mearga cu tine/cu alta/singur 4. ca poate nu are chef. El se gandeste probabil la fotbal
In general, aceasta specie nu pricepe ce inseamna cuvantul “relatie” si ce presupune acest concept care ii e complet strain. Ar fi, probabil, necesare un set de proceduri customizate, de urmat in diversele etape ale relatiei, scrise cu bullets si bold, ca sa priceapa imaturul exact ce vrei de la el. Si, normal, evaluari periodice. Poate si o analiza SWOT la un moment dat.
Problema e ca, intr-un final, obosita dupa atatea strategii, cand imaturul pare sa se dea pe brazda si chiar sa se implice (pentru ca, aoleu, de asta le e cel mai frica. Doamne fereste sa ne implicam in vreo relatie, are u nuts??), femeia poate sa renunte la tot ce-a cladit cu o simpla remarca: “Nu mai esti barbatul de care m-am indragostit”. Noroc ca asta nu se intampla mereu.
Cred ca aveam maaare nevoie de o seara cum a fost cea de vineri, care a venit ca o alternativa neprevazuta la programul obisnuit de baruri si cluburi pe care le bat cu regularitate in a cincea seara a saptamanii. De data asta m-am intalnit cu fetele – Jeanette, Sana, Maldita, Raluxa, Nina, Cristina, Pietricel, Adina – la Residence Domenii Plaza. Ne-au intampinat zambitoare Sorina Topceanu de la Millenium si Oana Tanase de la Residence. Si, dupa o ciocolata calda in za lobby, condimentata, evident, cu niste chit-chat ca altfel nu se putea, ne-am indreptat spre piscina cu jacuzzi. Si acolo sa vezi hahaiala si balaceala si vorbareala cu cate un cocktail in mana:).
Dupa care ne-am dus la cina. Acolo, alt rasfat, sub forma de mancaruri delicioase, de la tabouleh si humus la calcan prajit, pasta de masline cu ansoa si, in the end, salata de fructe flambata.
Dupa o masa copioasa, alta supriza ne astepta in camera: Mihaela Glavan venise cu niste minunati pantofi for us to try on. Maldita s-a indragostit subit de o pereche de sandalute, iar eu m-am mirat cat de confortabil umblam intr-o pereche de pantofi inaaalti si cu platforma.
Seara noastra s-a incheiat glorios cu “Breakfast at Tiffany’s” savurat cu un vin rosu in mana, un film pe care l-am vazut de muuulte ori si de care oricum ar fi nu ma satur (si de care ma bucur mereu ca nu se termina precum cartea, care n-are happy-end).
I kinda liked it, to say the least, e imposibil sa te plictisesti la seara fetelor, mereu se gaseste ceva de ras, de comentat, de disecat. Sper sa primesc curand si niste poze:).
Am ramas marcata la un moment dat de ideea ca patternul mental feminin al unui barbat se construieste de-a lungul vietii sale, incepand din copilarie, de la mama, apoi de la prima fata pe care o place, prima cu care se saruta, prima cu care… orice. In mintea lui se infiripa, element cu element, un fel de portret al femeii ideale, astfel ca poate ajunge la un moment dat sa le aleaga dupa.. “model”: sa fie musai brunete, cu ochii migdalati, cu buze carnoase, cu parul lung, slabe.. etc. Si daca cineva ar urmari care sunt femeile din viata unui barbat, ar gasi, probabil asemanari intre ele, un aer comun, o trasatura specifica.
Dupa ce am rumegat eu ideea asta niste ani, si dupa ce am observat ca in unele cazuri e adevarata teoria, am inceput sa cercetez si gusturile barbatilor nou intrati in viata mea. Si pentru ca nu aveam cum sa aflu din prima cum aratau femeile de dinaintea mea, incercam sa determin un fel de pattern dupa vedete. Barbatii nu-s chiar complicati din punctul asta de vedere, dupa cateva intrebari despre femei frumoase si celebre, te cam lamuresti ce le place.
Ei bine, desi uneori e destul de amuzant, au fost momente in care toata chestia asta devenise o problema serioasa. Pentru ca, sapand eu in subconstientul barbatului din fata mea, am ajuns sa-mi dau seama nu ca n-as fi pe patternul lui mental, dar ca vedeta pe care el o considera perfecta era, din punctul meu de vedere, dezamagitoare! Si m-am intrebat instant daca relatia are vreo sansa de supravietuire in cazul in care lui ii plac blondele voluptoase, eu fiind o bruneta … firava:), mai ales daca blonda voluptoasa e si vreo starleta de doi bani:)). Nu puteam suferi, de fapt, gandul ca stau cu un om care nu ar avea cum sa ma aprecieze pentru ca subconstientul lui a cladit un altfel de model feminin, atat de diferit de mine. Si mai ales ma deranja faptul ca, instant, ma simteam intr-o relatie de genul “stau-cu-ea-ca-si-asa-nu-am-alta-treaba”.
Iar asta e inca o dilema pe care n-am reusit s-o rezolv. Chiar conteaza patternurile astea? Chiar sunt importante in economia unei relatii? O poate afecta serios, pe termen lung?
As vrea sa pot sa scriu cu incantare si entuziasm despre cum am fost eu la concert aseara la Nouvelle Vague. Cu toate astea, desi au fost momente cand mi-au placut, au fost si momente pe care nu le puteam potrivi niciunde in imaginea proiectata in mintea mea despre cum va fi concertul asta, momente in care melodia era prelungita muuuult prea mult, cand mi-as fi dorit sa aud muzica, nu galagia. Si nu mi-a placut cum au terminat “Love will tear us apart” :D.
M-a distrat insa Nadeah, cantareata blonda, exploziva, colerica aproape, extrem de sociabila, care a facut show pe cateva piese si niste barbati fericiti, ca doar s-a pupat cu cine i-a stat in cale in alergatura ei prin Sala Palatului. Si as da orice sa am corpul, vocea si delicatetea Marevei Galanter. Si, probabil, as fi vrut sa dureze la nesfarsit acel “In a manner of speaking” cantat de Nadeah in the end. A fost un moment foarte frumos.
Drept pentru care va las cu melodia asta, probabil ca va fi pe repeat azi la mine:)
