Am lasat putin timp sa treaca, sa se decanteze amintirile astea si sa vad cu ce raman. Asadar astern aici ce mi-a placut si ce-mi amintesc din calatoria la Istanbul
The City
Recunosc ca m-a fermecat din primul pas. Pas facut pe straduta pe care am parcat, la oaresce distanta de hostelul unde ne cazasem, in apropiere de statia de metrou Tophane. E o zona pe care eu am comparat-o in minte imediat cu centrul nostru vechi pentru ca era plin de magazine de antichitati, cu toate obiectele scoase in strada, insa cu cladiri cochete si vechi si cu un aer aparte. Dupa-masa am ajuns in piata Taksim si de acolo in jos pe un catamai bulevardul pietonal unde circula numai un tramvai vechi. Era atat de multa lume ca mi-era teama sa nu cumva sa ma pierd de ceilalti. Pe stradutele adiacente era plin de terase, toata lumea statea la cafea, ceai si narghilele, vanzatorii de inghetata faceau show la orice colt, simteam miros de porumb copt si castane prajite, tot felul de bunatati ma imbiau din vitrine, era ca un carusel de mirosuri si gusturi care ma zapacea complet.
Am simtit ca am ajuns intr-un oras viu si colorat si eram curioasa de orice chestie. Ma enerva ca nu stiu limba, ca nici macar nu pot citi ce scrie pe placutele cu strazile, asa de alambicata imi pare si acum. Dar cel mai frumos a fost la o terasa pe acoperisul unei cladiri de unde vedeam podurile si vapoarele si canalul ala care despica orasul in doua (sa ma scuzati, dar n-am tinut minte numele), dar mai ales moscheile luminate cu minaretele ca niste tepuse in cer. Am dezvoltat o mica pasiune pentru minaretele astea, nu intelegeam de ce uneori e doar unul, alteori 2 sau 4, iar la Moscheea Albastra (parca) sunt 6! Ma mirau foarte strazile extrem de abrupte, era greu sa cobori pe jos, apai cu masina, imi imaginez ca cine-si ia permisul la Istanbul conduce la Bucuresti cu un deget. Caci da, exista un oras mai nebun in trafic decat Bucurestiul, iar ala e Istanbul.
Din cauza ca am fost acolo in perioada Ramadamului, locurile de unde puteai sa cumperi mancare erau deschise pana tarziu (ei puteau manca incepand de pe la 8 seara pana la 3 dimineata). Funny-scary fact: pe la 2 dimineata umblau unii cu o toba pe stradute si urlau ceva cat ii tineau plamanii, de era sa facem atac de cord in prima noapte, cand am lasat geamul deschis. Am presupus apoi ca ii trezeau pe oameni sa mai manance un pic ca mai era o ora pana la 3. Apoi la 5 dimineata incepea imamul sa se auda din minaretul invecinat, insa asta pe mine nu m-a trezit niciodata, dormeam prea adanc.
Grand Bazar nu a fost deloc cum ma asteptam. Credeam ca e o adunatura de marfuri si tarabe si de oameni care trag de tine sa le cumperi marfa, dar nu, frate, e frumooos de tot, sa te tot pierzi p-acolo. E un oras in oras, are strazi si indicatoare si terase plus toate nebuniile din lume, de la toale, la bijuterii, la oale si ibrice, de nu stiai in ce parte sa te mai uiti. Sa nu mai zic de asta de condimente, a fost prea mult pentru mine, care eu oricum nu prea le am cu bucatareala lately.
N-am intrat in nici o moschee in Istanbul, nu aveam voie sa intram ca turisti in momentele de rugaciune, asa ca am renuntat, dar am intrat in cea din Edirne. As fi vrut tare sa am pe cineva care sa-mi explice una alta, nu stiu absolut nimic despre felul in care se roaga oamenii astia.
The people
Majoritatea prietenosi. Ma distrau maxim mosii care se adunau in crasmele specifice, la un ceai si-o narghilea si la o partida de table. Sau nu. Pur si simplu stateau si rasuceau tutun pe trotuarul din fata casei, pe un scaunel. Ne vedeau dezorientati si ne faceau semne pe unde sa o luam, spunand indicatiile in turceste, ca ne-om prinde noi care e treaba. Glumeam cu Sana si-i spuneam ca eu as vrea sa fiu un turc batran, e relaxarea maxima pe care mi-o pot inchipui. (bine, si ea zicea ca vrea sa fie un turc tanar, asa ca am concluzionat ca eu o sa-i fiu bunic si gata:) ).
La servicii ne bat de departe, dar si la talentul cu care-ti iau banii. N-am vazut popor sa aiba in sange mai mult ca ei spiritul asta de negutator. Aproape totul se negociaza, platesti tot ce consumi (chiar daca iti pun in fata o apa plata si tu ai impresia ca e din partea casei), insa sunt atenti cu tine si nu astepti prea mult dupa mancare. Sau asa, cel putin, am patit noi.
The food
Vai vai vai ce-as mai fi mancat din toate. Ma oprea insa pardalnica asta de fiere, naiba s-o ia, ca mi-a scos peri albi. Mi-era greu sa mananc prea condimentat, prea multa carne tocata, prea multa prajeala. Si asta insemna sa nu mananc nimic de fapt. Asa ca m-am riscat la un Adana Kepbap intr-o seara si la un Beyti Kebap intr-o alta zi la pranz, ba chiar si la niste midii pane si un fel de iarba uda care arata ca algele dar cica nu creste in mare (forgot the name dar oricum nu mi-a placut prea tare). Am incercat si niste Yeni Raki, un fel de Ouzo – prea mult anason pentru mine, as mai gusta dar mai rar.
Insa nimic nu se compara cu castanele prajite, rahatul turcesc cu fistic si alte minuni prin el, toate felurile de baclavale si inghetata aia framantata pe care ti-o puneau in cornet ca si cum ar fi fost ciment sau ceva. I should mention ca am fost extrem de nemultumita de degetarul in care mi se servea cafeaua turceasca, aceasta Mecca a cafelelor. Pai imi dai mie, cafegioaica convinsa, minunatia aia de licoare, intr-o cescuta in care e mai mult zat? Not good. Bad habit. Asa ca m-am vazut nevoita sa comand cafea dupa cafea dupa ceai sa ma pot trezi si eu dimineata (cand ma trezeam primele cuvinte erau “Mi-e foame” urmate de “Vreau cafea”).
Mai sunt o gramada de lucruri de povestit, insa n-as vrea sa va plictisesc, nu mai mult decat am facut-o deja, cred ca e cel mai lung text scris de mine pe blogul asta ever.
Pozele sunt AICI.
